~ Aurel David şi cartea care i-a apărut recent

Drum spre şi prin Paris

În prima jumătate a acestui an, la „Freamatul Publishing House” din Florida mi-a apărut cea de a 25-a carte: „Voievozi” ai României.

Bunul meu prieten, scriitorul Ion Andreiţă, s-a încumetat să scrie prefaţa volumului, dându-i titlul Un voievod al cuvântului despre unii „voievozi” ai României:

Scriitorul-aviator Aurel David riscă un „zbor de încercare” spre a aduce veşti incognito dintr-un peisaj social-politic care, deşi ademenitor (şi ademenind) nu se lasă uşor desconspirat. Dacă ar fi să-l văd pe aviator în ipostază terestră nu mi-l pot închipui decât ca pe un Harap Alb dând iama (după alt fel de salăţi) prin grădina ursului ori prin curţile acelui împărat cu fată rea de muscă, dar cu…albine pe obraz.

Temerară întreprindere!

Însuşi titlul cărţii – „Voievozi ai României” – constituie un act de curaj, chiar dacă apelează la salvatoarele ghilimele, care pot trimite în mai multe direcţii, lărgind sfera noţiunii.

Pentru o mai deplină lămurire, am recurs la bătrânul meu Dicţionar al limbii române moderne,apărut la Editura Academiei Române, în anul 1958. Şi citesc: „voievod, voievozi – subsatntiv masculin. 1) Titlu dat domnilor Moldovei şi Munteniei;  domn, vodă; prin extindere: principe. 2) (învechit) comandant de oaste; căpitan; (în credinţa ortodoxă creştină)- căpetenie a cetelor de îngeri. 3)   Mai-marele unei cetăţi, al unui ţinut; guvernator; prin extindere: boier de rang mare.

Cuvântul (intrat în limba română din slava veche: „vojevoda”) are şi un adjectiv: voievodal – voievodală, voievodali – voievodale” – „care aparţine voievozilor, privitor la voievozi”. Din aceeaşi familie: subsatantivul neutru „voievodat – voievodate” = „Ţinut sau aşezare condusă  de un voievod”. Acelaşi cuvânt a dat şi un substantiv feminin – pe care, recunosc, nu mi-l aminteam! – „voievodeasă, voievodese” = „soţie de voievod”.

Deşi nefăcând parte din vechiul fond latin, cuvântul voievod a puit bine în limba română: şi-a înfipt rădăcini zdravene, a făcut urmaşi care, oricât de departe de butuc (să ne gândim, de pildă, la „Sfinţii Voievozi”” –   şi n-ar fi singurul exemplu) păstrează în mlădiţe din seva de început.

La care din aceste sensuri s-a oprit Aurel David, numai el ştie. Or, poate a extins, a modelat sensuri şi nuanţe noi. Şi răspunsul la această ipoteză aparţine tot scriitorului. Iar scriitorul are întotdeauna argumente pe care omul de rând nu le cunoaşte.

Să luăm, aşadar, ca atare propunerea scriitorului, şi să cercetăm cam ce „voievozi” cuprinde   această carte – şi, poate, la capătul lecturii vom găsi şi cheia…problemei.

Într-o „Mărturisire” (Introducere) fixează chiar nişte coordonate posibile ale unei astfel de ipoteze: „Oare cât de greu este să ajungi în vârf? Foarte important este să-ţi fixezi cu claritate ce anume vârf ai vrea să atingi”. Aşadar, cât de greu este urcuşul până în piscul Everestului? – subînţelegându-se şi cum ai putea, ce calităţi ţi se cer ca să ajungi acolo. Dar, avertizează scriitorul, trebuie să fii foarte lucid fixându-ţi „ce anume vârf ai vrea să atingi”. Pentru că, de asemenea, se subînţelege – fiecare cotă înaltă a Himalaiei (nu doar Everestul!) este o cotă de pisc; un platou pe care te poţi opri şi exista, platoul aşteptând prezenţa şi lucrarea ta.

Să deducem, de aici, că oricine se avântă către un ţel măreţ este, într-un fel, un voievod; un conducător sieşi, iar mai târziu al punctului atins. Iar atunci când izbuteşti să ajungi chiar pe Everest se presupune că eşti (ai devenit) un VOIEVOD în toată regula. Supremul, omni potentul, domnul – şi, de ce nu? – dictatorul. Vodă sau dictatorul. Ori vodă şi dictatorul. Ori, pur şi simplu, vodă-dictatorul.

Nu insist; jocul de cuvinte rămâne deschis. Vreau doar să evidenţiez faptul că în viziunea scriitorului Aurel David pot exista voievozi de mai multe categorii, în funcţie de treapta atinsă într-un anumit moment al istoriei. Al istoriei contemporane, în cazul de faţă – aceasta făcând   obiectul cărţii sale.

O istorie în care, ca un preambul, el trece în revistă câţiva „voievozi de rangul al II-lea”, aş zice, – personalităţi care n-au atins (sau n-au avut condiţii să atingă) piscul cel mai înalt, Everestul (chiar dacă, poate, unele ar fi meritat).

Sunt consemnate, cu scurte note biografice, următoarele personalităţi:   Constantin I Parhon, Mihail Sadoveanu, Petru Groza, Ion Gheorghe Maurer – toţi foşti preşedinţi ai Marii  Adunări Naţionale (unii şi prim-miniştri).

Ei sunt, ca să zic aşa, „voievozii artileriei uşoare” (că tot am vorbit de sensul de „comandant de oaste”).

Vin, apoi, greii, veritabilii voievozi, care, indiferent de numele purtat într-un moment sau altul al istoriei – rege ori preşedinte – tot şefi de stat au fost; adică domni de ţară.

Aceştia sunt – în ordinea în care scriitorul Aurel David îi prezintă în cartea sa: Regele Mihai I, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu. Fiecare   cunoscut direct (apanajul de gazetar al lui Aurel David!) – şi prezentat ca atare în încercarea de a surprinde faţete puţin cunoascute marelui public.

Împrejurările în care au fost cunoscuţi aceşti „voievozi”, modul în care sunt prezentaţi – fresce pigmentate cu amănunte semnificative – rămâne un   „mister” al acestui voievod al Cuvântului, care este Aurel David. Pe care cititorul îl poate dezlega lecturând această carte. Ion Andreiţă

La puţină vreme de la ieşirea de sub tipar   a volumului „Voievozi” ai României, împreună cu soţia, mi-am luat zborul către Paris. La un randevous cu fiul meu care munceşte în Florida, cu soţia acestuia şi fiica lor cea mică – Diana.

A fost să fie o săptămână zbuciumată, cu zile şi nopţi de alergătură prin oraşul-lumină.

Colindând Parisul în lung şi-n lat, în cruciş şi-n curmeziş, mi-am încărcat bateriile pentru o, probabilă, altă carte. Fie perpedes, fie cu autobuzele etajate, decapotabile, care acoperă cele patru importante trasee turistice ale Capitalei Franţei – Paris Grand Tour, Montparnasse-Saint Germain, Montmartre-Grands Bolulevards, Bastille-Bercy – am avut prilejul să „descifrez” o bună parte a oraşului, cu muzeele, palatele, catedralele, bisericile, bibliotecile, grădinile, parcurile, bulevardele, hotelurile acestuia, inclusiv cu minunăţiile Versailles-ului.

Aşa că, probabil, anul viitor, în librării s-ar putea să apară încă o  carte semnată de…

AUREL DAVID

Anunțuri

Trackback URI

%d blogeri au apreciat asta: