~Maria Eugenia Olaru: „Ţipăt“

Volumul Ţipătul înstelare sonoră cuprinde o perioada de creaţie de aproape opt ani 1992-2000. Se cuvine menţionat că în sensul său izvorât din limbajul popular al zonei româneşti centrale şi de nord-vest, (Transilvania, M-ţii Apuseni), „a ţipa” înseamnă a te nevoi, a urca un deal, o culme, a te arunca  asupra unui lucru cu stoicism şi tărie (ex. ţipi trei culmi şi ajungi la moară, ţipă-te pe el şi-l apucă! etc).

Ideea de bază, de la care a pornit creaţia volumului Ţipătul înstelare sonoră, a fost aceea de revigorare a limbajului, sărăcit atât de mult în perioada comunistă şi post-comunită încât cuvintele îşi pierdeau cu uşurinţă adevăratul înţeles profund şi în mare pericol şi astăzi datorită facilului limbajului cotidian. Am încercat să realizez lucrul acesta considerând că implicarea artei în viaţa individului trebuie să fie constructivă, ziditoare şi dragostea de frumos este prezentă în sufletele tuturor oamenilor. Cinismul cu care uneori se abordează cuvintele este tocmai efectul pierderi sensului adevărat al Cuvântului. Am considerat că într-o perioadă în care valorile fulgurante defilează rapid prin sufletele oamenilor (afluxul de informaţii abundente, şi nu de puţine ori false, creează false valori şi false lumi) o întoarcere spre doar una dintre esenţele actului de creaţie, Iubirea Dumnezeiască, va naşte conflicte individuale destul de puternice cititorului pentru căutarea de sine, dar va oferi si o cale  pentru rezolvarea lor. Este cert că nu se poate zidi societatea fără a zidi individul!

Volumul este alcătuit din patru părţi, departajate de mesajul interior al textului, cuprinde 150 de poeme pioase, de trăire religioasă. Ca orice creaţie de profunzime sufletească poemele prezentate împletesc  liniştea contemplării şi a iubirii fata de creaţia Dumnezeiască cu un permanent dialog cu Creatorul, durerea căutării şi regăsirii de sine, după Chipul şi asemănarea Domnului, spaimele copilului rătăcit într-o lume care nu-şi mai regăseşte izvoarele, prin neputinţa identificării cu Celălalt. Armonia interioară a individului (Fericirea) presupune a fi Una cu Dumnezeu, Una cu Sine, Una cu Celălalt, uniţi şi fiecare în parte. Acest lucru aducând împlinirea ca Unu.

Roua (Beatitudinea), (30 de titluri). Ca primă parte este de fapt centrul de referinţă al întregului volum reprezentând punctul de plecare şi de întoarcere al autoarei în călătoria prin universul zidit de Cuvânt. Autoarea avându-şi izvoarele fiinţei în preafrumoasa ţară a Transilvaniei este fără doar şi poate marcată de istoria locurilor natale, care transcende un izvor religios bivalent, venit dinspre influenţa catolicismului european şi ortodoxia părintească reinstaurată ca dreaptă credinţă strămoşească printr-un lung martiriu al poporului român sub ocupaţia austro-ungară. Profund marcată de “Cântarea Făpturilor” a Sfântului Francisc şi de povestea perlei născute din roua stelelor căzută pe inima unei scoici, deschisă să se închine Luminii, perlă ce fiecare creştin o poartă în inima sa, poeta se roagă, cântă şi vorbeşte cu lumea prin versurile sale, având ca armă  Cuvântul şi Iubirea ca scut. “Un leagăn (Cuvântul)/ lungului gest al întoarcerii/ spre iubirea necutezată a Luminii”

Ploaia (sau Lacrima) cuprinde poezii ale durerii, îndurerării izvorâte din :

căutarea şi regăsirea de sine după Chipul şi asemănarea Creatorului, subliniind spaimele de copil rătăcit într-o lume în care bisericile, materializare a formei spirituale a identităţii şi identificării individului cu Creatorul (întrupare din Cuvântul cel Dumnezeiesc), erau distruse şi înlocuite cu monştri de piatră insignifianţi prin ostentaţia cu care se doreau văzuţi ;

şi dureroasa identificarea cu lumea care s-a îndepărtat de izvoarele dătătoare de viaţă,  Marea s-a îndepărtat de picătura de apă a Izvorului şi greu se regăseşte. Astfel una dintre poezii “Tangenta morţii” redă atât împietrirea cât şi durerea neputinţei de a te regăsi în lumea din jur ca purtător al Chipului Dumnezeiesc (cu respectul, iubirea de aproapele, bună-cuviinţa comportamentului omenesc, etc).

Zăpada (Luciditatea) – Precum ploile transfigurate în fulgi de zăpadă, demersul poetic al autoare  încheie prima parte a volumului cu opt poezii despre iarnă sau zăpadă, prefigurând liniştea contemplării şi iubirea faţă de creaţia dumnezeiască.

Si dacă primele trei parţi ale volumului creionează trei dintre cele mai fericite stări ale unei picături de apă, şi nu mai puţin mişcările sufleteşti specifice fiinţei credincioase: beatitudinea, plânsul şi  luciditatea ultima parte:

Scrisori de dor către Casă, reprezintă o parte distinctă a volumului păstrând mesajul iniţial,  acela al Iubirii, dragostei faţă de aproapele şi de creaţia dumnezeiască, dar abordând o modalitatea de exprimare nouă, deosebită de celelalte trei părţi,  poeziile fiind prezentate în forma unor scrisori cu tema certă, un dialog permanent cu lumea, cititorul şi Dumnezeu. Se cuvine exprimată dorinţa identificării cuvântului Casă cu Împărăţia Lui Dumnezeu, ca dorire şi năzuinţă a fiecărui creştin de a se reîntoarce prin mântuire, prin unirea cu Hristos, în împărăţia Cerească, de unde am coborât prin păcatul strămoşesc.

MARIA-EUGENIA OLARU

Anunțuri

Trackback URI

%d blogeri au apreciat asta: