~ Un fragment din noul volum „Galeria cu ploşniţe“ de Aurel Anghel: „Dragoste pe oase goale“

N-aş fi scris niciodată o asemenea pagină. Am acum două motive, o carte recent citită a autorului VASILE ERNU, NĂSCUT ÎN URSS şi îndemnul repetat al scriitorului Gheorghe Iova căruia îi povestisem întâmplarea..

-Gata , poiehli, rosti Radu emoţionat şi îl ciupi uşor pe Dorel Vişan care stătea lângă el.
în câteva minute, s-a adus micul dejun, şi nelipsitul ceai de pe toate liniile Aeroflot.
Pe scaunul celălalt u okoşki(ferestruică) stătea un străin, un grec, cum aveau să afle mai târziu.
Radu luă un pacheţel pe care scria salt  rupse hârtia şi îl răsfiră în ceai. Dorel chinuia de zor un cubuleţ dintr-un pachet  pe care scria suger deasupra ceştii cu ceai fierbinte. Grecul se uita când la Radu, când la Dorel şi izbucni în râs.
Dorel se apleacă uşor către urechea lui Radu şi spune disperat:
Am pus sare în ceai.
*
Ne aflam de două săptămâni la Lenigrad, un grup de studenţi  premianţi la limba rusă , de la universităţile din Bucureşti,Cluj, şi Maxim Gorki, instituţie de prestigiu, în sensul că doar aici o parte din studenţi chiar reuşeau să vorbească această limbă, grea, dar cât de frumoasă…
N-aş vrea să enervez de la început cititorul. Voi recunoaşte că mie MI-a plăcut tocmai pentru că am reuşit începând de la zero să vorbesc şi să citesc în original clasicii ruşi şi nu numai.
În vara anului 1960 am fost selecţionat alături de alţi cinici colegi din institut pentru un curs de perfecţionare de trei luni. Moskova, Leningrad, Kiev. A ascunde că a fost prima şi cea mai mare bucurie din viaţa de student AR if necinstit şi oportunist din partea mea.
Am zburdat câteva zile de bucurie şi apoi am zburat la Moskova cu o escală de 30 de minute la Kiev..Eram prima oară în călătorie cu avionul, mergeam în ţara cea mai mare din lume, in doi ani învăţasem cântece, bancuri cu Erevanul ,ceastuşki,(strigături), cântece tradiţionale, revoluţionare, dansuri populare. Interpretam ca un rus la balalaică celebrul Gopak, folosindu-mă de mandolină. Eram pe scenă la toate manifestările culturale, cântam alături de asistentele şi profesoarele venite direct de la Moskova să NE înveţe limba Marelui Lenin. M-am devotat ideii de învăţat cu pasiune iar ele nu mă mai scoteau din Anghelocec(îngeraşule)aveam să aflu de la o tânără la Moscova că eu sunt un fel de ciortovâi (înger în piele de drac) şi n-aş zice că îi displăcea inedita formulă în care mă încadrase.
Vorbeam deja binişor ruseşte, delegatul ministerului, ginerele unui mare demnitar comunist mă scotea în faţă să prezint grupul de studenţi, să cânt, să fac ca toate bazaconiile în limba rusă, o dovadă vie a marelui interes pentru limba rusă în România din acele vremuri.
Îmi aminteam de fiecare dată cum cerusem să fiu mutat dintr-o grupă de basarabeni şi lipoveni după o lună de cursuri în anul I. Nu înţelegeam nimic. Colegii vorbeau ruseşte cu asistenţii ,eu auzeam două-trei cuvinte la un seminar de două ore. M-am dus la decanul facultăţii, professor de pedagogie, am cerut să fiu mutat într-o grupă cu „proşti ca mine”.A râs cu poftă ,Dar nu înţelegea, şi după alte explicaţii MI-a aprobat. Eram cu un alt coleg din Galaţi la fel de pricopist la limba rusă.
Ne-am prezentat de urgenţă în noua grupă, am nimerit la un curs practic cu Alla Vasilievna o profesoară din Moskova.LA ÂNTREBAREA EI FIREASCĂ „IZ KAKOI GUPÎ VĂ PIŞLI ” AM RĂSPUNS IMDIAT:
RADU MOCANU ,DOAMNĂ.
A FOST UN RÂS PE CARE ALTCINEVA TREBUIE SĂ-L DESCRIE.În sufletul meu se produsese o ruptură, ceva din mine s-a făcut ghem, glonţ, proiectil ,grenadă defensivă şi am hotărât pe loc.
Va veni vremea când voi toţi care vă aflaţi aici mă veţi ruga să vă explic limba rusă să luaţi examenele.Cred că am zis în sinea mea nemernicilor.Nu aveau nici o vină că eram neînvăţat.Dar aşa s-a şi întâmplat.
Sunt momente în viaţă de care nu poţi să nu ţii cont şi mai ales nu poţi să Le uiţi, care m-au jutat să trec pragul neştiinţei totale şi să ajung încă din primul an „otlicinic uciobî”, fruntaș, adică cu note de 10 la aproape toate examnenele. Rezultatul a fost chiar această călătorie în care mă aflam acum într-un IL-18 .
Multe au fost întâmplările de neuitat. Vizita la Pitregof, unde NE-am dus cu electricika şi NE-am întors cu parahodikul  a fost cea care MI-a aşezat-o în braţe pe Ninocika, o tânără cu 3 ani mai în vârstă, ghidul nostru , o adevărată enciclopedie în cunoaşterea Piterului. Înainte de a urca pe parahodik un cetăţean sovietic obişnuit, bine dispus, aflând că suntem români NE-a luat pe rând, NE-a ridicat în braţe şi NE-a sărutat. Pe fete pe obraji, iar pe băieţi pe gură. Duhnea a votcă,  a alcool indefinit, încât starea de greaţă m-a trimis iute la un grup sanitar, unde mirosul m-a ajutat să scap cât mai repede de necaz.
Ieşit afară am rămas uluit să-l aud ţinând un adevărat discurs:
N-am să uit niciodată pe români. Românii sunt cel mai blând popor, datorită unui român sunt eu astăzi viu.
-Şi beat criţă, am completat eu , în sinea mea.
Văzând expresia de pe faţa mea, s-a apropiat de mine:
-Nu crezi, iob tvoiu mati, stileaga ti takoi, sukin sîn(nu crezi, f-ţi mama care te-a făcut, golan capitalist, fiu de căţea.
Şeful grupului  s-a apropiat de mine şi m-a rugat să stau cuminte, să vorbesc cu el.
-Am fost în război, aş fi fost mort dacă nu mă salva un român.
-Şi tatăl meu a fost pe front, caut eu să-l îmbunez dar l-am agit şi mai rău.
-Şi ce-a fost tactu pe front?
Am jucat pe cartea sincerităţii. Era şi cazul.
-A fost sanitar, n-a tras cu puşca, a fost la un convoi sanitar.
-Sanitar?, se miră rusul.
-Tatăl tău m-a salvat, un român sanitar, eram în cercetare , am dat de un convoi sanitar la nord de Odesa. M-au prins şi până să mă ducă la comandant, sanitarul  s-a rugat de cei doi cu care era în post de pază să-mi dea drumul.
Mi-am zis, gata , mă lasă să plec şi mi-o  trage pe la spate.
Am auzit o împuşcătură, am căzut jos .Era întuneric beznă. M-am făcut mort şi numai ce aud. Biji(fugi) mă , n-auzi, biji.
Pârnod mai articulează și acum cuvinte și expresii rusești pronunțate ca la mama acasă.(NIETU MOLOCA,COROVA MALA NI DOIȚA-N-AVEM LAPTE VACA-I MICĂ ȘI NU SE MULGE)
Am rupt-o la fugă, m-am întors la ai mei, nu mi-a luat nici pistolul, am făcut tot războiul, am avut o rană uşoară în Polonia şi până să mă refac Vsio k ciortu poşlo.(s-a terminat tot)
Tactu mi-a dat mie drumu, ce mai face tactu? Cred că visam.
Eram toţi stupefiaţi, ne-am urcat pe vapor şi cum se spune ruseşte”paiehali.„
Pe vaporaş  veselie mare, muzică, cântece, la un radio se transmitea muzică de dans lentă. Ninocika, ghidul nostru s-a apropiat de mine şi cu un zâmbet moale m-a luat de mână la un tangou. Din clipa aceea n-am mai văzut şi n-am auzit nimic în jurul meu.
S-a lipit efectiv de trupul meu şi ne-am desfăcut doar când am auzit şuierul lung al sirenei şi glasul de bas al căpitanului:ribiata pribâli.(copii, am ajuns.) Copilăria mea era în clipa aceea departe. O lăsasem definitiv acasă, lângă bostana cu pepeni. Mi-am amintit de Lenuţa lu Mialche a lui Stoica şi picioruţele ei dezgolite ca să mi-o arate….
Peste două zile am avut serată culturală la un club muncitoresc de la uzinele Kirov. Joia Tineretului comsomolist.
Am prezentat un program, am cântat la mandolină şi la chitară, am strigat câteva ceastuşki, cea mai gustată a fost cea cu „fizkulitura, fizculitura,do civo ti dovela,naşa başcua sdurela,v ţercovi v trusikah voşla.(despre o babă care a fost obligată să iasă la sport şi de acolo s-a dus în chiloţi direct în biserică). Am auzit nişte urlete de care nu-i credeam în stare pe tinerii comsomolişti sovietici. Cel mai mare succes l-am avut cu celebrul Bona sera seniorita, pe care îl intonam cu o voce cât mai răguşită cu putinţă.
Am dansat apoi cu Ninocica şi când s-a făcut ora zece seara,(konieţ, delu pizdeţ) nacialnicul clubului a anunţat ultimul dans.
S-a apropiat de mine o tânără de o frumuseţe pe care n-o mai întâlnisem. M-a invitat la dans, i-am reproşat că nu m-a  invitat de la începutul seratei. Mi-a zis că nu a îndrăznit, dar dacă vreau să ne întâlnim sâmbătă la ora 12 lângă Călăreţul de aramă. Eram ca in vis.
Si chiar ca în vis a fost şi întâlnirea cu această frumuseţe din Leningrad.
Sâmbătă la 12 ne urcam, conform programului, într-un tren care avea să ne ducă în câteva ore către Finlanda, aproape de graniţa ţării lacurilor. Nu am luat nici o relaţie de la frumoasa mea rusoaică la care mă mai gândesc uneori… Dacă s-o fi dus la întâlnire? De ce n-am renunţat la acea excursie, mai ales că cei doi conducători ai grupului n-au mers cu noi. Şef de grup a fost numit un coleg care a ajuns unul din cei mai renumiţi ziarişti din România pe care se bat acum două femei, o rusoaică şi o româncă. Ăsta bărbat!.

Către seară, trenul a ajuns într-o staţie cu câteva case în jur, toate din lemn , vopsite în albastru., fără garduri, o aşezare tipic rusească cum aveam să mai întâlnesc în călătoriile mele din jurul Moskovei. Ne-am îmbarcat pe un parhodic pentru a traversa un lac şi ne-am trezit într-o pădure nesfârşită de mesteceni şi pini înconjurată de apa limpede a unui lac în care înotam, din care beam apa cea mai bună pe care am băut-o vreodată. Se vedeau peştii ca într-un acvariu. O linişte adâncă ne-a luat în primire. Am început să vorbim cu voce joasă, orice strigăt se transmitea în unde şi se auzea reverberat de câteva ori. Câţiva din consomiliştii care ne-au însoţit au experimentat strigarea acelei inconfundabile interjecţii ruseşti pe care o auzeam ca pe o muzică dintr-o lată lume:AUUUUU!,AUUUUUU, AUUUUUUU! SE AUZEA TOT MAI PRELUNG PÂNĂ SE PIERDEA ÎN NESFÂRŞIREA CELEI MAI FRUMOASE PĂDURI PE ACRE AM VĂZUT-O VREODATĂ.
Tabăra noastră s-a organizat în câteva minute. Au fost ridicate corturile, s-a făcut un foc de tabără, am băut votcă, s-a fiert apă pentru compot şi pentru renumitul kiseli(chisăliţă)… care îţi lipea limba de cerul gurii, am cântat, am dansat până către miezul nopţii. Era prima oară când simţeam în toată fiinţa lumina albă a celebrelor nopţi albe. Un vis ,un vis real cu tineri sovietici, dornici de cântece, de veselie, de bucuria întâlnirii unor tineri din altă ţară.
Ninocika m-a invitat la o plimbare cu barca pe lac. Făcusem practică îndelungată pe lacul din Crâng. Vâsleam corect şi cu forţă, arătam unei rusoaice „ştiinţa mea „de vâslitor.
-Lasă lopeţile, o aud pe Ninocika.
M-am executat, aşteptam demult comanda şi aşa a început plutirea noastră in derivă pe un lac nesfârşit într-o noapte albă de neuitat.
-Ştii să înoţi, m-a întrebat la un moment dat?
-Puţin, am răspus şi un fior de teamă s-a cuibărit în mine.Ea râs şi mi-a răspuns sec: ia toje ne umeiu(nici eu)
Către dimineaţă lumina s-a tulburat , o ceaţă lăptoasă s-a ridicat instantaneu şi m-am trezit vâslind în neştire într-o direcţie necunoscută. După o oră am ajuns la malul lacului. În ce punct ne aflam, aveam să ştim abia când soarele se ridicase deasupra pădurii de mesteceni şi când am auzit acel prietenesc AUUUUUUUU CARE A VENIT CA UN FULGER SONOR PE DEASUPRA MESTECENILOR. Tabăra era pe aproape. Am ancorat barca şi am pornit-o pe malul lacului în direcţie interjecţiei pe care Ninocica a repetat-o apoi în  nişte frecvenţe imposibil de imitat. Dădea semnele de rătăcire temporară. Am mers câteva minute prin pădure. N-am văzut niciodată un covor de iarbă mai mătăsos şi mai verde ca în acea dimineaţă. Ne-am ales un loc pe o moviliţă, într-o poiană perfect rotundă, trasată parcă din compas.
Jocurile din barcă trebuiau finalizate. Sosise momentul cel mai potrivit, în acest loc atât de frumos, uitat de lume. Puteam să jur că nu călcase picior de om prin aceste locuri. Ne-am îmbrăţişat, ne-am căutat într-o totală delăsare şi relaxare. Oboseala tragerii la rame dispăruse. Am simţit o apăsare rotundă chiar între ultimele două coaste. Ce să fie, mă întrebam. Poate vreun spasm metabolic, al unei încercări pe care n-o gândisem. N-am dat atenţie prea mare, dar senzaţia de apăsare rotundă se accentua. Pregăteam şi aşteptam emoţionat clipa, cea pentru care ţinusem o noapte întreagă lopeţile bărcii în mâinile mele. O priveam pe Ninocika şi puteam citi şi pe faţa ei aceeaşi stare de înfrigurată căutare a unei clipe ce venise la noi fără să o cerem nimănui. Ninocika, pe a cărei faţă se instalase definitiv amprenta clipei se destinsese complet, era frumoasă şi simţeam freamătul din toată fiinţa ei pentru ce urma să se întâmple.
Aceasta a fost clipa când la doi metri de mine am auzit o interjecţie , o tipică adresare a unui rus pentru oprirea vacilor pe care le păzea. La auzul acetui stoi, dezacordat şi răguşit, am încremenit şi am sărit amândoi în sus. Rusul, un mujic autentic, cu barbă lungă şi cu o palcă(băţ) de mesteacăn in mâna dreaptă ne-a speriat de moarte. Moartea mai fusese pe aici cu mulţi ani în urmă. Mujicul s-a întors, ne-a adresat în scârbă o înjurătură rusească .Am reţinut doar cuvintele rostite într-o silă ancestrală: „spurcaţi pădurea blestemaţilor„ şi s-a dus.
Clipa trecuse, se dusese departe de locul în care începuserăm să spurcăm pădurea, ne-am aşezat, dar  nu mai aveam nici un chef. Am privit în jur. Ceea ce am văzut părea un vis urât. O scenă dintr-un film de groază…Chiar lângă noi un schelet uman uşor ascuns de iarba proaspătă. M-am întors şi am văzut chiar şi craniul. Ne-am ridicat, şi când am luat pătura sub noi era alt schelet. Am  plecat spre barcă. La 3-4 metri dădeam de un alt schelet.
Ninocika mergea resemnată în faţa mea ,ocolind cu o îndemânare anume zecile de schelete pe care le-am întâlnit până la malul lacului. Între noi vieţuia deja tăcerea adâncă a unei neaşteptate surprize pe care ne-o făcuse acest loc uitat de Dumnezeu.
Nu ştiu de unde am avut puterea s-o întreb ce e cu aceste schelete , aşezate ca într-o expoziţie.
N-a răspuns imdeiat. Când eram deja în barcă, cu ochii în lacrimi am auzit-o rostind. eto sledî voinî.
-kakoi voinî, am întrebat?
-Războiul, războiul ruso-finlandez. Zimniaia voina.(de iarnă)
Am  înlemnit. Ştiam de acest război, dar cine s-a gândit că trupurile bieţilor soldaţi au fost lăsate să putrezească neîngropate? Sau că poate n-a fost nimeni viu s-o poată face. Pentru o vreme ,poate, zăpada a acoperit aceste „sledî voinî”
Povestirea mea are la bază întâmplări reale la fel ca şi datele pe care le adaug pentru a se şti că niciodată o ţară foarte mare nu poate supune definitiv o ţară mai mică. E şi cazul României în care trupele sovietice au stat până ce Hruşcoiv a avut impresia că România este deja o provincie rusească şi că ar fi cazul să retragă trupele. Fapt pe care spiritul imperialist al ruşilor nu i-l va
ierta niciodată.   Trupe finlandeze pe schiuri în nordul Finlandei, ianuarie 1940. 30 noiembrie 1939 – 12 martie 1940

Războiul de iarnă (cunoscut şi ca Războiul sovieto-finlandez sau Războiul ruso-finlandez) a izbucnit în momentul în care Uniunea Sovietică a atacat Finlanda pe 30 noiembrie 1939, trei luni după izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Drept consecinţă, Uniunea Sovietică a fost exclusă din Liga Naţiunilor pe 14 decembrie. Iosif Vissarionovici Stalin, conducătorul statului sovietic, se aşteptase să cucerească întreaga ţară până la sfârşitul anului, dar rezistenţa finlandeză a zădărnicit toate planurile sovieticilor, deşi aceştia din urmă îşi depăşeau inamicii în proporţie de 3 la 1. Finlanda a rezistat până în martie 1940, când ţara a fost obligată să semneze un tratat de pace prin care ceda agresorului sovietic aproximativ 10% din teritoriul naţional şi cam 20% din capacităţile sale industriale.Rezultatele războiului au fost amestecate. Deşi până în cele din urmă forţele sovietice au reuşit să străpungă apărarea finlandeză, nici finlandezii, nici sovieticii nu au terminat războiul fără a fi puternic afectaţi. Pierderile sovietice au fost extrem de mari, iar statutul internaţional al ţării a avut de suferit. Chiar mai rău, capacitatea de luptă a Armatei Roşii a fost pusă sub semnul întrebării, un fapt care a contribuit din plin la luarea deciziei lui Hitler de atacare a Uniunii Sovietice. Forţele sovietice nu şi-au îndeplinit obiectivele iniţiale (cucerirea Finlandei), reuşind numai să ocupe teritorii în zona lacului Ladoga. Suveranitatea Finlandei a fost salvată şi, în plus, ţara a câştigat un uriaş capital de simpatie internaţională.
Cititorul are voie să amplaseze acţiunea povestirii în oricare din petele albastre de pe porţiunea de hartă unde stă scris Uniunea Sovietică. Combatanţi Finlanda şi Uniunea Sovietică Comandanţi Carl Gustaf Emil Mannerheim şi Kliment Voroşilov, mai târziu Semion Timoşenko Efective 180.000-FINLANDA şi 450.000 UNIUNEA SOVIETICĂ. Pierderi: Finlanda-22.830 morţi, 43.557 răniţi, 1.000 prizonieri. Uniunea sovietică126.875 morţi sau dispăruţi, 264.908 răniţi,3.100 prizonieri
PS Mulţumesc scriitorului Gheorghe Iova pentru îndemnurile repetate de a scrie despre această întâmplare din vremuri de demult, în urmă cu 47 de ani. Mai precis în august 1960.    

AUREL ANGHEL
25.08.2007   Buzău

Anunțuri

Trackback URI

%d blogeri au apreciat asta: