~Virgil Razeşu: „Prin Vămile Vieţii“

După o viaţă împlinită, frumos trăită şi închinată semenilor, doctorul Virgil Răzeşu schimbă bisturiul pe condei şi oferă iubitorilor de lectură un roman inedit.

Ignorând canoanele stricte ale genurilor literare (tendinţă a literaturii de pretutindeni), autorul porneşte de la mărturisirea că … nu urăşte şi nu invidiază pe nimeni. Crezul este aproape neverosimil pentru jungla tânără în care vieţuim, dar  autorul ne convinge cu prisosinţă de crezul său. Fără să nege tenta autobiografică a romanului, ne declară că nu agreează scrierile autobiografice pentru că ele sunt pândite de riscul banalităţii („m-am născut …., tata era … am făcut şcoala …”) şi al subiectivismului, scriitorul reuşeşte să captiveze atenţia şi interesul lectorului care, chiar dacă începe prin a … „răsfoi” cartea, îşi primeşte pedeapsa şi nu o mai lăsa din mână până la ultima pagină, cu regretul că, totuşi, povestea aceea s-a terminat.

Canavaua scrierii sale, este reprezentată de o poveste banală, de iubire adolescentină, senină, niciodată încheiată şi fragmentată de viaţa însăşi, uneori cu accente dramatice, cu bucuriile şi durerile ei şi prilejuieşte incursiuni caleidoscopice în viaţa de fiecare zi, care înseamnă studii, familie, profesie, mediu, societate, comunicare cu toate bucuriile, dezamăgirile, satisfacţiile şi câte alte trăiri ale unui corn al abundenţei faptice care este al nostru al tuturor. Cititorul este capacitat,  antrenat în realităţi sau consideraţii filozofice nesofisticate despre viaţă, moarte, metempsihiză, pasiune, credinţă, fidelitate şi câte altele, elemente care conferă un ritm alert întregii alcătuiri.

Dar aproape de jumătatea cărţii, cititorul este surprins de apariţia „Amicului de sub munte”, ca un al doilea personaj central al cărţii, personal real sau imaginar (cititorul nu va reuşi niciodată să tranşeze dilema), care schimbă întreaga osatură a cărţii. Amicul, care îşi propune să devină un anonim („poate un nume pe o cruce”), îşi doreşte nimic altceva decât liniştea şi pacea de dinaintea finalului, cât mai aproape de natură, după o viaţă plină de deşertăciune. El devine credibil, verosimil dacă nu real, fiind antrenat şi subjugat de iureşul altei vieţi, necunoscute, netrăite şi nebănuite, dar adevărate. El uită de dorinţele iniţiale şi construieşte, piatră cu piatră, cu migală şi proprie voinţă, o altă lume, aproape ideală, naivă în cele din urmă, dar înfrumuseţată de toţi cei cu care vine în contact. Ficţiune ? Realitate ? Fantezie ? Donchijotism ? Orice variantă este posibilă dar faptele în sine ne cuceresc, ne oferă satisfacţie, ne plac, pentru simplul motiv că, în  lumea noastră, în care urâtul şi grotescul par să devină dominante, care ne scufundă ca într-o maree în care ne scăldăm în fiece zi, rareori mai găsim asemenea oaze de lumină şi de frumos.

De ce Vămile Vieţii ? Pentru că autorul consideră că orice eveniment, întâmplare sau faptă de viaţă, mai mărunte sau mai însemnate, care ne schimbă pentru o vreme sau pentru totdeauna cursul vieţii (şi sunt atâtea !) pot fi asemuite cu o vamă, de fapt, poarta sau loc de trecere care separă două entităţi, două spaţii, neapărat diferite.

Stilul mesofisticat, limbajul colorat şi fraza frumoasă, nenumăratele personaje fără nume, ca şi adevăratele „bijuterii stilistice” (după expresia redactorului de carte, care prefaţează scrierea cu o foarte inspirată „invitaţie la lectură”), semănate pe tot cuprinsul scrierii, fac din lectura cărţii, înainte de toate, o bucurie a sufletului, resimţită de la primul până la ultimul rând.

Semnatarul acestei cronici nepretenţioase încheie fără teama de a exagera : n-am mai citit de multă vreme, ceva atât de fumos !

Un cititor

(pentru conformitate, C. C.)

Anunțuri

Trackback URI

%d blogeri au apreciat asta: