~Elena Armenescu scrie o carte nouă – „Gânduri de utrenie“

În urmă cu două decenii călătoream cu tramvaiul prin  Bucuresti. Intrucât aveam de parcurs un traseu mai lung, m-am străduit să-mi obţin un loc. Aveam o stare de  apăsare, de tristete sporită de tot ceea ce vedeam de-a lungul străzilor care erau străbătute de linia de tramvai: multe gunoaie ridicate uneori în aer de vântul care bătea în rafale din când în când, case în paragină cu pereţii coşcoviţi, brazdaţi de crăpături ori chiar erau formate adevarate „insule” din cauza tencuielii căzute, lăsând să se vadă cărămizile dezgolite, case vechi de peste o sută de ani, cu acoperişuri din tablă ruginită, alternând cu altele mai bine întreţinute, tot vechi, cu o arhitectură admirabilă aparţinând – dupa forma stâlpilor – fie stilului doric, fie celui ionic.

Cu siguranţă, în urmă cu un secol, adică atunci când casele acestea erau noi-nouţe, ofereau privirii o imagine încântatoare ceea ce a atras dupa sine şi calificativul atribuit oraşului: Micul Paris. Balcoanele din fier forjat cu un design care bucura ochiul, linii uşor curbe, cu ornamente care te îndeamnă să-ţi imaginezi cum  cândva tinere fete, îmbracate în rochii lungi, în culori pastelate, cu decolteuri ovale, ieseau vesele în balcon şi făceau semne de bun venit musafirilor care trebuiau să aştepte puţin până li se deschidea uşa principală străjuită de o parte şi de alta de flori.. Dar această imagine , ca un flash- dura foarte putin – pentru că privirea cădea pe gospodinele grase „umflate” de abuzul de paste făinoase generat de sărăcie, cu plase pline de cartofi şi alte legume, îmbrăcate în haine demodate, decolorate de atata „reciclare”.Ele îşi duceau povara nevazută pe umerii căzuţi, feţele lor erau triste, îngândurate. Nu vedeai un zâmbet, o faţă luminoasă care să radieze normalitate, echilibru, pe care s-o privesti, cu care să intri in rezonanţă şi să ieşi din starea de melancolie.

Totusi cu un oarecare efort mă rup din nou din realitatea imediată şi mă gândesc la ceea ce citisem în ajun, – seara, mai exact- recitisem câteva fragmente din romanul „Quo vadis” a lui Sienkiewicz, împrospatându-mi memoria  cu noaptea când Nero, împaratul Imperiului Roman, a incendiat mareaţa Romă (sic! Iată cum iese omul din melancolie… se gândeşte le incendii. E clar! Melancolia este o stare de spirit care se alimentează cu sursele ei specifice, generatoare de nefericire).

Îndepărtez incendiul şi-l văd pe  pe patricianul Petronius purtat în lectică de patru sclavi, dialogul său cu Vinicius, dragostea acestuia faţa de frumoasa Ligia, creştinată de însuşi apostolul Pavel, necruţătoarea atitudine a lui Vinicius faţă de Chilonidos, pentru care porunceşte trei sute de vergi, deşi îi adusese veşti de la iubita sa Ligia, dar şi încolţirea în inima sa de comandant roman de osti dârz şi necruţător a sentimentului de milă – o stare nouă, necunoscută de el până atunci –  senzaţie câştigată sub influienţa nobleţei şi curăţeniei sufleteşti a Ligiei şi a celorlalţi creştini acuzaţi pe nedrept că ar fi incendiat ei oraşul, pretext pentru a fi condamnaţi şi religia lor sugrumată „în faşă”.

Mi-amintesc cum Nero, plănuitorul diabolicului scenariu, cu o emfază ieşită din comun, când sta faţă în faţă cu apostolii Petru şi Pavel, la un moment dat îi întreabă retoric:

– Grecia a adus civilizaţiei frumuseţe şi înţelepciune.

Roma s-a remarcat prin putere. Voi… cu ce veniţi, ce aduceţi?

Noi aducem dragostea…a răspuns simplu dar ferm apostolul Petru.

Da! Iubirea faţă de aproapele tău, adică reformă morală instituiă de Iisus, ceea ce înseamnă evoluţie spirituală pentru omenirea întreagă, societate în interiorul căreia indivizii se sfâşiau cu sălbăticia animalelor prădătoare. Ce iertare? Ce toleranţă? Ce milă? În zilele acelea când Coloseum-ul găzduia luptele între gladiatori, iar mai târziu bestialitatea sfâsierii şi devorării creştinilor de fiarele sălbatice capturate şi aduse special spre a servi acestui scop monstruos!

Am fost readusă la realitate de o frână bruscă de tramvai, după care şi-a reluat şi continuat mersul, dar în clipa următoare am avut o revelaţie:

– Doamne! mi-am zis, eu sunt legată de mai mulţi oameni care nu mai sunt pe pamânt începând cu Homer şi toate personajele sale, continuînd cu toţi autorii pe care-i am în bilbliotecă şi terminând cu acele tinere fete din balcoanele care mi-au răsărit în minte mai devreme. Toţi acum „oale şi ulcele”, poate câteva babe octo- sau nonagenare, in rest…trupurile lor desfacute (aşa cum citesc de altfel şi preoţii la slujba de înmormântare) în părţile din care au fost alcătuie, în elemente ale pământului, sunt acum în cimitire, iar duhul care le-a ţinut legate si sufletele care le-au însufleţit în moara şi măcinişul vieţii, sunt în cer, mulţi, nenumăraţi, raportat la cei puţini din jurul meu!

M-am înfrigurat, dar gândul, un gând ce-şi avea rădăcinile „îngopate”, tezaurizate în nu ştiu care cromozom în memoria mea moştenită din timpuri imemoriale, de la neamul strămoşesc primordial,  dinainte de Hristos, a continuat:

-Ce legătură am eu cu toţi aceşti contemporani ai mei, de pildă aceşti oameni din tramvaiul disperării, iluştri necunoscuţi care-şi cară resemnaţi, cu  ochii în pământ amărăciunea?

Un alt gând mai luminos generat din cunoaşterea Legii celei noi, a venit imediat şi i-a luat locul:

-Tocmai de aceea ai venit în lume să le alini amărăciunea, suferinţele şi nu uita! Eşti contemporană cu mulţi pe care nu-i cunoşti, care asemeni ţie sunt împovăraţi de vise şi idealuri înălţătoare. Iubeşte-i! Iubeşte tot ce te înconjoară!

Chiar, ce este iubirea? Sfântul apostol Pavel ne-a destăinuit magistral cum este iubirea , dar ce este iubirea? Sigur, fiecare poate formula un răspuns. O variantă interesantă „ Despre iubire”ar putea fi găsită în poemul cu acelaşi titlu a lui Kahlil Gibran unde afirmă:

„Toate acestea si multe altele vi le va da cu prisosinţă iubirea,
pentru ca, astfel, să vă puteţi cunoaşte pe deplin tainele inimii”

dar nu a definit iubirea ci a arătat poetic trăirile ei inefabile, într-o anume ipostază, anume aceea de îndrăgostit. Numai că iubirea este mult mai amplă, are mai multe faţete, fiecare reflectând implicarea, trăirea sa într-o altă direcţie (spre Dumnezeu, părinţi, copii, natură etc).

Aveam în geanta mea „diplomat” prevăzută cu cifru mai multe extrase care mi-au plăcut mult şi le notasem într-o agendă. Deschid, caut agenda o răsfoiesc spre paginile finale si recitesc:

Cândva un discipol a întrebat în timp ce se ruga:

Spune-mi Doamne, ce este iubirea?”.

Iată şi răspunsul desigur imaginar, dar foarte frumos formulat de autorul anonim:

„- Iubirea este originea voastră . Este cordonul ombilical care vă leagă de mine. Este ţesătura care ţine totul interconectat şi legat de Mine .
Iubirea e rezonanţa de suflet cu Mine.
Caută să trăieşti această stare faţă de ceea ce este manifestat. Vei descoperi cu uimire frumuseţi nebănuite, ascunse până atunci iubirii tale, simţurilor tale. Eu abia aştept să fiu descoperit în manifestare ca să Mă revelez.
Nu există cale mai directă spre mine, pentru că e cu adevărat singura. Pe oriunde ai lua-o, legătura cu Mine o faci prin iubire.
Aceasta-I Legea fundamentală a manifestării.
Caută să îţi deschizi inima şi faţă de un firicel de iarbă, şi către o gâză, şi către sori şi constelaţii.
Totul tânjeşte după iubire şi se dschide cu iubire la iubire.
Vei înflori iubind, pentru că iubirea te va înconjura pretutindeni şi vei înţelege Legea.

Când te-ai îndrăgostit, uiţi de tine; de fapt te abandonezi necondiţionat fiinţei iubite,îi dăruieşti totul; conştient sau nu, te dăruieşti Mie, pentru că, de fapt, ai simţit legătura cu mine

vei găsi pe Mine! .
Iubirea implică credinţă, pentru că altfel nu înţelegi ce rost are legătura cu ceea ce tu nu ai recunoaşte că există.
Implică încrederea în tine şi în Mine.

Îndrăzniţi!. Nu există cineva care să nu poată iubi. Prin însuşi actul creaţiei, iubirea este înrădăcinată în voi. Cultivaţi-o şi va înflori”(culmea este că azi, când scriu am regăsit acea agendă peste care nu mă mai uitasem de ani de zile şi am putut transcrie textul).

Întâmplarea a rămas tezaurizată undeva în memorie până în această dimineaţă când în jurul orei zece, brusc am întrerupt activitatea mea pentru că am simţit nevoia să-i telefonez unei vechi prietene al cărei soţ trecuse în eternitate în urmă cu doi ani:

. Alo! Alexandra, te-ai trezit?

-Da! Răspunde ea morocănoasă.

– Ţi-este încă somn? Vrei să te sun mai târziu? Întreb eu stiind că ea făcea uneori nopţi albe dedicate cititului.

-Nu! Nu… vorbim acum!.

– Ai băut cafeaua?

– Nu! Acum am să mi-o fac! Apoi, deodată vocea ei devine precipitată, tonul se înalţă, devine tăios de parcă eu eram unul dintre cei despre care aveam să aud:sunt extrem de supărată în primul rând pe fiica mea care a venit aseară şi nu mi-a adus nici măcar o sticlă cu apă minerală, dimpotrivă mi-a făcut scandal că n-o înţeleg. Ea locuieşte acum cu prietenul ei, ea are nevoie de bani, vrea succesiunea să vândă poate partea ei care i se cuvine, nu ştiu…Şi tu ştii că mai aveam pe X prieten cu soţul meu care atunci când traia el se mira ce să ne mai facă, acum a pus mâna pe firma noastră iar mie, când l-am apelat,  mi-a închis telefonul.

– Dă-mi te rog numărul lui de telefon să-l întreb de sănătate, apoi..(îl cunoscusem la înmormântare)

– Nu! Nu vreau să mă închin lor.

Măi, ( continuă ea) nici Marilena de la care nu mă aşteptam la o îndepărtare nu-mi mai dă măcar un telefon. Stă aici aproape, nu ca tine, ar putea veni să mă vadă. Ştii ce mi-a zis ultima dată? – Îl ai pe Dumnezeu, nu eşti singură…

– Şi nu este adevărat? Doar eşti creştină, adaug şi întăresc prin aceasta şi eu afirmaţia. Dar să ştii că nu înţeleg un lucru, anume că chiar tu îi descrii ca pe nişte oameni mărunţi, nedemni de prietenia ta, atunci de ce te mai gândeşti la ei? De ce nu le spui în sinea ta Adio!

– Da! Sunt de acord cu tine, dar treizeci de ani de relaţii apropiate, crezi că e uşor să le dai cu piciorul?

– De ce te ţii legată sufleteşte, de ce nu te rupi de astfel de oameni?

Ce ai tu în comun cu ei? Şi în clipa când pun această întrebare î-mi vine în minte revelaţia  mea de demult din tramvai, (pe care am relatat-o mai sus) şi încep să i-o povestesc.

– Extraordinar! Zice ea cu o voce normală, chiar îndulcită, ştii că ai dreptate? Adevărat, cei ce mă iubesc pe mine sunt în cer, dar iartă-mă, tu poate ştii, sigur ştii ce înseamnă singurătatea.

Sigur, ştiu că ţi-e greu şi într-adevăr singurătatea este o povară îngrozitoare, iar tu nu eşti chiar singură. Iată! Chiar acum vorbeşti cu mine. Singurătatea este starea aceea de rău pe care o crezi iremediabilă, de gol sufletesc, de marginalizare, de părăsire de către oameni şi chiar de Dumnezeu, lucru fals, ca dovadă că de multe ori este suficient un zâmbet sau o îmbrăţişare ori, iată mai modern un telefon sau un mail si ea senzaţia aceea urâtă şi ciudată se retrage, se sterge ca şi cum nu ar fi fost. Este o iluzie temporară creată de mintea omului în anumite circumstanţe.

– Da! Ai dreptate! Îţi mulţumesc pentru telefon

– Vezi? Doar ce-am vorbit câteva minute şi vocea ta s-a schimbat, este alta acum decât la începutul convorbirii, te simt cum te-ai liniştit. Eşti însă stresată, pleacă şi tu câteva zile la munte, ai să constaţi cum schimbarea mediului are să-ţi facă extrem de bine. Au fost şi zilele de caniculă care au sporit starea de surexcitare nervoasă… Vreau să aud veşti bune de la tine. Te îmbtaţişez cu drag.

– Şi eu, geamăn iubit, la revedere!

Peste câteva minute mă sună ea de data aceasta şi vorbim din nou:

– Elenita! Cine te-a inspirat să mă suni?

– Cine? Cred că Dumnezeu printr-un înger mesager răspund eu mai în glumă mai în serios.

– Cu siguranţă Dumnezeu, pentru că tu nu ştii ce ai făcut! M-ai scos dintr-o stare vecină cu sinuciderea. De altfel, ieri chiar mă gândeam că n-are rost să mai trăiesc. Măi! eram într-o apatie totală. Am ieşit şi m-am plimbat pe străzi şi te rog să mă crezi că mă gândeam la sinucidere. Acum, uite! După ce am vorbit cu tine, m-am spălat pe faţă, sunt schimbată total!

S-a produs ceva in alchimia sufletului, parcă s-a reconstruit o punte, un pod, pe care am putut trece. Îmi vine să caut în bibliotecă o carte bună, să fac ceva, eu care zăcusem într-o stare de nedescris, nu-mi venea nici să mă pieptăn.

– Vezi ce înseamnă comunicarea interumană?  Nu însingurarea în cazul nostru este soluţia ci apropierea! Caută să vii în contact numai cu persoane cu care ai ce dialoga, şi ai, slavă Domnului! O mulţime de cunoştinţe, pe placul sufletului tău, la înălţimea aspiraţiilor tale, doar ştii acest lucru demult!  Oamenilor trebuie să le dăruieşti fără să aştepţi nimic în schimb.Primim tot ce ne trebuie de la Dumnezeu care veghează asupra noastră şi fiecare suferinţă ne este dată să învăţăm o lecţie. Aş putea afirma că pentru tine azi, neplanificată, a fost lecţia renunţării la falşii prieteni, la profitori. Meditează! Ai de pierdut sau de câştigat?

Îndrăzneşte şi stai de vorbă cu tine! Răspunde la întrebările pe care singură le elaborezi!

Pentru că la capătul firului nu am auzit decât un scurt oftat am continuat:

– Nu crezi că şi pe mine m-au trădat oamenii? (scris cu „o” mic). Dar

fiecare trădare a fost un pas sau mai mulţi chiar, spre Dumnezeu. Asta nu înseamnă că trebuie să ne îndepărtăm de oameni ci să fim atenţi cui oferim timpul, gândurile şi gesturile noastre! Trădarea este cu atât mai dureroasă cu cât vine de la cineva apropiat sau de la cel căruia i-ai făcut mult bine, i-ai adus bucurii. Toate se petrec tocmai ca să ne dăm seama că firea omenească este nestatornică, nu trebuie să pui bază pe ea ci pe prietenia cu cele veşnice, cu Dumnezeu, prietenie bazată pe dragoste necondiţionată. Noi nu avem ce oferi lui Dumnezeu în schimbul răsfăţului de a trăi în miljlocul creaţiei sale, începând cu lumina Soarelui până la ultima floare ori sursele de hrană, decât comportamentul nostru cuviincios şi dragoste, infinită dragoste faţă de Creator. Îndemnul lui Iisus „Voi, cei osteniţi veniţi la mine”, eu îl înţeleg astfel: El îi chema la învăţătura Sa pe cei obosiţi de lume, nu de munca fizică.

Marele teolog si duhovnic Arsenie Boca afirma: „Am venit în lume să învăţăm cum să ne desprindem de ea!”

Citez si din filozofia orientală:

Mai devreme sau mai târziu noi va trebui să părăsim acest Pământ, căci, în realitate, nu este adevăratul nostru cămin. Viaţa noastră pe Pământ nu este nimic altceva decât o şcoală la care noi am fost trimişi de către Dumnezeu pentru a vedea dacă dorim deşarta glorie terestră sau dacă am dobândit suficientă înţelepciune pentru a spune :
” O Doamne Dumnezeule, s-a sfârşit cu toate amăgirile mele de până acum. Nu mai doresc să vorbesc cu nimeni altcineva în afară de tine. Ştiu acum că Tu eşti singura mea comoară nepieritoare căci, chiar şi atunci când întreaga lume va dispare, eu voi rămâne în veşnicie cu Tine.

În fond, Pământul nu este nimic altceva decât un loc în care noi ne pregătim să devenim una cu Dumnezeu„.

Ştiu şi te cred că ceea ce spui este şi din propriile tale trăiri, ai căutat să-ţi dai nişte răspunsuri.

Da! Aşa este, de aceea ascultă-mă! nu te mai lăsa pradă deznădejdii care este considerată chiar de biserică un mare păcat, tot atât de mare cât cel al trufiei, al orgoliului. Sunt pierzătoare dacă nu eşti atent şi le laşi să te domine!.

Zilele trecute am asistat la modul cum un medic de mare renume- dar orgolios- a fost pus într-o situaţie smeritoare, i s-a mai taiat astfel din acea trufie de a se considera aproape Dumnezeu. În popor se spune foarte sugestiv ” Dumnezeu nu bate cu parul”.

Categoric, este foarte adevărat!

Eu văd acum nişte rândunele care-mi trec prin dreptul ferestrei ca nişte săgeţi, urmate de puii lor.Îi învaţă să zboare!. Pentru toate vieţuitoarele pământului viaţa înseamnă o lecţie grea. Ele urmează să plece în ţările calde. Ştiu ei – puii – oare cât de greu este (le va fi ) acel drum necunoscut ce-l au de străbătut?

Urmează câteva momente de tăcere.

Alo! Reiau eu convorbirea. Acum s-a înnorat, este mai puţin cald, îţi propun să te duci în parc. Fiind zi de lucru este mai puţină lume. Aşează-te într-un loc retras şi fă schimb energetic cu natura: descalţă-te, lasă tălpile goale să atingă iarba, pământul,  priveşte lacul, copacii, ascultă ciripitul păsărilor.

Prin lipsa de reacţie am înţeles că prietena mea nu prea era amatoare de parc.

– Dacă nu te duci în parc, ascultă muzică de relaxare!

– Ai dreptate! Am aici câteva CD-uri pe care nu le-am ascultat niciodată pentru că nu am avut timp.

– Îţi doresc audiţie plăcută şi să ne reauzim cu bine.

Eram gata să închid telefonul dar aud la timp un alo!  duc din nou receptorul spre ureche şi aud:

– Alo! Pace şi armonie! (salutul nostru dintotdeauna) rostit alintat ca altădată de Alexandra.

Şi nu uita că azi ai auzit şoapta lui Dumnezeu! Îţi mulţumesc încă o dată pentru telefon!

Slavă Domnului, şi-a mai revenit gândesc eu şi-i răspund la rându-mi!

– Pace în suflet şi-n inimă iubire! Nu uita! Îndrăzneşte!

ELENA ARMENESCU

Anunțuri

Trackback URI

%d blogeri au apreciat asta: