~Gheorghe Postelnicu: „Drăguţa“ – din „minunata Adela“

Eu scriu după principiul ignoranţei totale în privinţa motivaţiei personajelor mele, recunoscând ca autor că sunt tare dezorientat. Personajele se cer complicate, complexe, ceea ce le reduce la absurd, deoarece mediul în care trăiesc şi gândesc – cel rural – nu este unul inedit ci banal, banal. Într-adevăr, ele şi-ar dori o organizare formală superioară, tinzând continuu spre ea, cu toate acestea, şlefuiesc conţinuturi străvechi transmise de la tată la fiu, de la mamă la fiică, de la model la copie, se mişcă într-un cadru mai curând bogat în pretexte, într-un univers convenabil din care îşi extrag poezia. Poate că, fără să-mi dau seama, realul se supradotează, dar intenţia mea sinceră este doar să-i dau ceva prestigiu banalului.
O, dacă vreodată…

Drăguţa Marin coboară dintr-un Audi. Numai bărbaţii dacă m-ar vota şi aş fi câştigătoare. Ca dansatoare în Grecia, bunăstarea ei începuse din partea de jos a corpului şi îi cuprinsese treptat-treptat pieptul, gâtul, faţa. Civilizaţia ajunsese până la unghii, lungi, sclipitoare, curate. La revoluţie strălucise. Trăsese clopotele episcopiei. Se aflase în primele rânduri. Olé, olé. Arestată, bătută, violată. Apoi timp de doi ani ghinionul stătuse pe capul ei. Acasă, în familia numeroasă, mâncau toată vara păstăi şi cartofi. Oricum, a văzut cam ce înseamnă bărbaţii din Buzău şi din Capitală. Viaţa ei a căpătat formă şi contur. La început a dansat pe mese, pe urmă a trecut la bară. A cunoscut mulţi tipi în Salonic. Trupul ei ca o trestie de baltă a scăpat de locurile virane. Şi-a cunoscut propriul trup fără să se plângă de vreo durere. Banii s-au adunat grămadă. Le-a făcut o vilă nemâncaţilor din familie, le-a angajat bucătăreasă şi grădinar. Mă-sa şi soră-sa sunt doamna şi domnişoara. Dacă bădilenii îi vor da votul lor, va fi indulgentă cu ei, poate chiar prietenoasă.

Opreşte automobilul. Aici un bax cu ulei, acolo unul cu suc de roşii. Consătenii îi citesc în ochi nuanţele tari ale reuşitei. Bată-te norocul, Drăguţo! Să nu te mai cunosc… Bogdaproste, maică! Da, primăriţa noastră… Numai ea poate ţine situaţia sub control. Doar ea va pune capăt hoţiei. Încadrată în lumina zilei, tocmai îşi aprinde altă ţigară. Gândul trece de la una la alta. Reţea de apă. Cadă sau duş în fiecare casă de nespălaţi. Grecii, cât sunt de săraci în apă, spală o roşie cu o găleată. Se spală la popou şi de trei ori pe zi. Cu ea le va fi greu bădilenilor să-şi păstreze dorinţa sălbatică de a se spăla cât mai rar. Prosop, săpun, apă. Iată programul ei electoral. După primul an de domnie va organiza o mare adunare populară şi le va pune o singură întrebare: Cine-i şeful, v-aţi dat seama? Planul Drăguţei? Să meargă pe dâra ei de noroc pe care să se înscrie şi tinerele din comună în urma unor concursuri de selecţie care se vor organiza în fiecare lună la căminul cultural.

S-a întors în Bădila după şapte ani, când are 80 de kilograme. Cu pantaloni din piele de şarpe, cu şuviţe argintii şi galbene, cu codiţe. Sigur că există 12 zodii. E normal să asculţi horoscopul în fiecare zi, ca să ştii peste ce oameni vei da. Viaţa fiecăruia a mai fost trăită cel puţin o dată. Planeta ei călătorise prin timp, nu glumă.

Aproape uitaseră cum era zăpada, dar uite, ninge, şi Bădila e din nou între dealuri, la confluenţa unor râuri. Frumuseţea luminată a cerului, simetria aerului prinse într-o ramă de sticlă de un artist priceput. Cenuşiu, argintiu, galben-portocaliu, imaginea fidelă a somnului unui secol care se stingea. Bădila, Valea Buzăului, locuri care îşi schimbă înfăţişarea când ai bani şi când te-ai schimbat şi tu. Chiar şi pământul pe care calci, aerul care nu se-mpotriveşte zborului tău, s-au schimbat. A simţit din clipa în care a trecut Podul Prieteniei. Şi pământul şi aerul explodează într-un nesfârşit joc de artificii. La Giurgiu nu bariera s-a ridicat în faţa ei, ci degetul arătător. Aici, aici.

Revenită în ţară, a descoperit că are 30 de ani şi este nerealizată civic. Va încerca să intre şi în parlament, după ce va conduce satul natal patru ani. Stinge ţigara, dar fiorul fericirii mai fumegă un timp.

—N-am nicio îndoială asupra acestui lucru.

După figurile pe care le căpătau, mama , surorile şi fraţii îşi făceau loc spre o concluzie. Necazul era că, prin toate antenele TV, bădilenii făceau acelaşi lucru, cu un adaos de poveşti vulgare. Mica industrie locală se afla în faţa unui impetuos avânt. Drăguţa avea dreptate:

—Ştie Salonicul cine sunt eu. Răpănoşii trebuie să afle şi ei. Şi tipul din poză ştiţi cine e? Impresarul meu. Va fi consilier personal. Împreună am putea cumpăra câteva uliţe. Singură aş putea…

A mai miorlăit ca femela de râs o vreme. O soră mai mică a aprins ghirlandele şi instalaţia electrică a bradului imens. Norocul se multiplica precum într-un reactor nuclear. Următoarea ţigară s-a aprins singură. Întreaga familie, întregul sat aveau culoarea norocului. Bronzată, Drăguţa Marin era chiar expresia norocului, al afacerilor încheiate în albastrul întunecat al barului de noapte. Etajul vilei vibra de norocul ei şi nu-l mai lăsa să coboare pe pământ.

Fii sigură! Fii sigură!

Drăguţa aia…
GHEORGHE POSTELNICU

Anunțuri

Trackback URI

%d blogeri au apreciat asta: