~Nastasia Maniu: „Câteva priviri indiscrete în spaţiul creaţiei mele. Fiţi bineveniţi!“

Iata un prilej fericit pe care revista UNIVERSUL CARTILOR il ofera autorilor, implicit mie, acela de a scoate in lumina lucruri tainice, de a se elibera de ganduri care tin de obicei de intimitatea creatiei. Dar, cum de multa vreme actul creatiei nu mai are secrete, ci a devenit el insusi un obiect si un subiect al scrisului, cine sa fie oare mai in masura sa vorbeasca despre ceea ce fac decat cei ce fac, cei ce savarsesc respectivul act? Desigur, am in vedere pe profesionistii scrisului, pe adevaratii scriitori, pentru ca

nu toti „scarta, scarta pe hartie”, vorba lui Caragiale, pot fi innobilati cu titlul de scriitor, ci doar cei cu acte in regula, adica (virgula) cu certificat de nastere de la Cel de Sus si cu un domeniu nobiliar constituit din creatia, cartile lor, o opera facuta, nu contrafacuta. Dar sa revin la oile mele, adica la cartile pe care le-am publicat pana in prezent si la cele care urmeaza sa fie publicate de acum incolo, cu ajutorul lui Dumnezeu si al oamenilor Lui.

Dintre cele pe care mintea mea le-a nascut, opt au primit deja botezul tiparului, dupa ce o buna bucata de vreme le-am lasat la dospit in noaptea germinatoare a sertarului meu auctorial (nu-i asa ca suna splendid de pompos si de arogant?), pentru a le supune examenului necrutator al timpului. Daca manuscrisele mele rezistau acestei probe, pastrandu-si, ba chiar sporindu-si taria, aidoma vinului vechi, de calitate, le scoteam din culcusul lor de umbra si le ofeream spre degustare editorilor. Daca si ei erau satisfacuti de rezultat, iesea in lumina o carte sau, dupa caz, o pagina de revista..

Cartea mea de debut, Legamantul de fidelitate, aparuta in 1981, a trebuit sa treaca, dupa obiceiul si regulile vremii, si proba de foc a concursului editorial. Au urmat apoi alte doua volume de poezie: Cartea cu pereti de sticla si Vedere din poem, aparute in 1983, respectiv 1986, carti pe care le-am oferit criticii si care, in consecinta, s-au bucurat de binecuvantarile manoase ale acesteia. Intre timp, mi-am vazut de scris. Scriam si bagam la sertar. Iar scriam, iar bagam la sertar. Ma rog, vorba vine, pentru ca nefericitele mele manuscrise zaceau peste tot, pitite prin diverse cotloane mai mult sau mai putin intunecoase ale bibliotecii mele birou, de unde, din cand in cand, daca imi aminteam de ele, le scoteam si le reciteam la rece. In urma drasticei lecturi, unele, mai fericite, erau pastrate pentru publicare, altele luau drumul tragic al cosului de gunoi (desigur, toata lumea stie cum se procedeaza), iar altele sufereau mici operatii estetice de intinerire. Umblam doar la ambalaj. Esenta trebuia sa fie tare, spiritul din ele – viu. Dealtminteri, trebuie sa marturisesc ca nu scriu decat atunci cand am ceva de spus, cand arde inlauntrul meu, iar scrisul vine sa stinga incendiul, asa cum ma destainuiam, de altfel, si cu un alt prilej, in cadrul unui interviu televizat, in fata distinsei doamne Marina Roman-Boiangiu si, desigur, a telespectatorilor domniei sale. Doar asa pot scrie: cu flacara dansand inlauntrul meu. Altminteri, mi-ar fi lehamite sa plimb pixul pe hartie, sa torturez clapele masinii de scris sau, ma rog, mai nou, tastatura calculatorului. Cand am ceva de spus, scrisul e o placere, o eliberare, o explozie de energie, iar forma vine de la sine, necontorsionata, netorturata de mode sau de alte fite, cum se spune acum, dar mereu adecvata continutului, desi uneori lasa impresia ca se naste in chinuri. Sunt insa chinurile placerii artistice, fara a fi sado-masochiste.

Daca unii distinsi si valorosi critici mi-au facut onoarea sa vorbeasca despre originalitatea si profunzimea textelor mele poetice, asta s-a datorat tocmai faptului ca nu am cautat si nu caut originalitatea cu tot dinadinsul. Ea exista, daca exista, prin naturaletea si onestitatea scrisului meu care e, asadar, nascut, nu facut, chiar daca, in mod firesc, e supus supracontrolului luciditatii.

Cu vreo doi sau trei ani inainte de Revolutie, cuprinsa parca de o febra mistica, am inceput sa scriu tot mai intens poezie religioasa. Despre aceste texte gandeam si spuneam atunci ca n-au cum sa vada niciodata lumina tiparului, asa ca nu vor putea fi citite decat de ochii lui Dumnezeu, Cel ce vede prin intuneric. S-a intamplat insa sa ma contrazica tocmai Dumnezeu, ingaduind fenomenul din decembrie 1989, cel care a rasturnat lucrurile. Dupa aceasta data, am inceput sa scot din sertar mai ales manuscrisele religioase. Asa au aparut Drumul catre Mund Eluez (a se citi „Drumul catre Dumnezeu”), in 1991, Iisus in poeme sau Cuvantul care vindeca, in 1995. Am vazut surasul lui Dumnezeu, 2000, Poemele cu ochi frumosi, 2006, aceasta din urma cuprinzand poezie pentru copii, dar avand o puternica tenta religioasa. Printre aceste volume, si-a facut aparitia si o carte de poezie laica, uneori virulenta si chiar violenta, alteori ghidusa ori ironica. Cartea se numeste, printr-o parafraza ludica, derutant, poate, Nimic despre dragostea dintre un poem si o telenovela si a aparut in 2003.

Dupa 1989, cum majoritatea poeziilor mele erau si sunt de sorginte religioasa si cum simteam un puternic curent de antipatie din partea criticii sau, mai bine zis, a unei parti a criticii, fata de acest gen de poezie, nu am mai oferit cartile mele criticii, asa cum am procedat pana in 1989, spunandu-mi ca oricum aceasta poezie Ii era destinata lui Dumnezeu, pe Care, pe vremea aceea, inca il mai consideram singurul meu cititor.

Am vorbit despre cartile aparute, dar n-am spus inca nimic despre cele care urmeaza sa apara. Nu din superstitie, ci pentru ca ele vin mai la urma. Sper sa se iveasca in curand, mai intai on-line, apoi si pe suport de hartie, inca doua volume de poezie, unul intitulat Bilet de intrare in Paradis si subintitulat Poeme dupa dictare, din care a aparut un ciclu in revista on-line LUCEAFARUL ROMANESC si in Antologia „Noul Orfeu”. Acest volum cuprinde, asa dupa cum il arata si titlul, tot poezie de factura religioasa, de-o fervoare si de-o intensitate, zic eu, manifestate nu doar in plan artistic, ci si in plan mistic. Celalalt volum, pe care l-am intitulat Portret la imperfect si l-am subintitulat Poemele de altadata, imbratiseaza intre copertele lui poezii din diferite etape, mai indepartate sau mai apropiate, ale creatiei mele, alcatuind un fel de portret liric in miscare, cu mai multe chipuri, avand insa un singur duh si acelasi timbru, cu nuante multiple care imbratiseaza idei, atitudini si tematici din arii diverse. Ceea ce uneste cele doua carti este spiritul indivizibil care simte nevoia sa se manifeste intr-o varietate de forme. Nu stiu in ce masura am reusit sau nu sa realizez acest lucru si, chiar daca as sti, nu s-ar cuveni sa o spun, nu dintr-o falsa sfiala, ci din respectul pentru cei care si-ar opri, eventual, privirea asupra acestor poezii, iar vorbele mele le-ar putea stingheri ineditul intalnirii cu textul, asa incat nu spun decat: Fiti bineveniti in poezia mea!

NASTASIA MANIU

Anunțuri

Trackback URI

%d blogeri au apreciat asta: