~ Ioan Nistor despre o carte nouă – interviu de Aurel Pop

„POEZIA ESTE FRUCTUL IUBIRII DINTRE IDEAL ŞI REALITATE…”

Interviu cu poetul Ioan Nistor 

AUREL POP: Prietene Ioan Nistor, ce înseamnă pentru tine recenta apariţie editorială, volumul Metamorfoze, al şaselea din seria cărţilor de poezie?  

IOAN NISTOR: Volumul Metamorfoze, apărut la Editura Emia, specializată în carte pentru tineret şcolar, vrea să fie un omagiu adus celui care acum două mii de ani îşi scria Metamorfozele, poetului Ovidius Naso al nostru, poeziei sale cristaline şi curgătoare ca o apă de la începuturi. Îl dedic cititorilor mei mai vechi şi mai noi, şcolii româneşti, miilor de elevi cărora le-am predat „metamorfozele” cuvântului, tuturor celor ce privesc lumea cu ochi de copil. Sunt încrezător în recâştigarea cititorului tânăr, mesajul fiind acesta: cartea e superioară oricărei alte pasiuni şi, având atributele feminităţii, nu poate fi decât frumoasă. Supusă celor 5 simţuri, ea poate fi luată în braţe. Am încă din copilărie nostalgia cărţilor îmbrăţişate. Ciocolata în exces, mingea îmbibată în noroiul înjurăturilor, Internetul sufocant, violenţa, nu pot fi. Cartea poate neutraliza „tăria” exceselor, calculatorul acaparator, stadionul violenţelor, alcoolul, drogul şi cuvântul murdar, toate luate separat sau la un loc, cu diferenţa că, în cazul celor ce se supun poeziei, sorbind poezie, orice efect nociv este exclus. Acestui virtual cititor îi propun o viziune a lumii în culori calde, o perspectivă luminoasă bazată pe atitudini creştine. De când se nasc, copiii respiră aerul obştesc. Aflaţi în devenire ca oameni, poezia le poate aduce un aer nou, din spaţiile necuprinsului. Poezia îi poate învăţa să respire amplu, creator, fiind un fel de a respira cu sufletul. În fine, este o carte la care am lucrat îndelung, nucleul ei fiind un Cântec, apărut în 1974. 

Într-un poem din volumul Vertebrele strigătului, afirmi: „rădăcinile mele sunt undeva…”. Permite-mi să te întreb, unde şi cât de adânc sunt ele înfipte în „lut”?

Cred că nici eu nu ştiu unde… Dar ca să mă explic, lasă-mă să bat puţin câmpii. Deşi ni se întâmplă nouă înşine, naşterea fiecăruia dintre noi rămâne un mister, nu ne amintim despre ea nimic. Nici strigătul de victorie, de bucurie, de durere… În primul rând, se cuvine să fiu recunoscător celei care mi-a dat viaţă pentru că eu exist graţie unei morale ţărăneşti pe care timpul a validat-o, în virtutea căreia copilul era privit ca un dar. În plus m-am născut fără forceps şi fără tot felul de injecţii de atenuare a durerii. Poate atunci mi s-a transmis un fel de mesaj, cum că în viaţă există durere şi că merită să preţuim viaţa şi bucuriile ei. Durerea mamei nu e depăşită decât de aceea a copilului, o carne sângerândă, o substanţă în starea de suferinţă, de nemărginit ţipăt. Dar dorinţa naşterii ne-o amintim? Nu. Viaţa, mai presus de durere, e triumf împotriva morţii. Acest moment personal de biruinţă împotriva neantului ne rămâne nouă înşine necunoscut. În altă ordine de idei, de fapt ne naştem de mai multe ori. Dar numai pe una nu ne-o amitim, pe cea carnală, minune unică. Desigur nu mă refer la naşterea propriu-zisă, ci la autoidentificarea ca realitate în universul înconjurător, de când începi să mişti în pântecele mamei, până faci ochi. Naşterea ta, această mixtură de viaţă şi moarte, rămâne doar aşa cum şi-o aminteşte mama, copleşită de durere, de teama că momentul poate însemna şi moartea unuia, a ta, sau a ei, cu imposibilitatea de a-ţi purta de grijă. Au fost atâtea cazuri, nu? In fine, ne naştem „fără văz şi fără memorie”. Dar până când le primim şi pe acestea două, mama îşi aminteşte totul. Şi nu-i putem fi recunoscători niciodată suficient. De ce acel vers? Brusc, într-o zi, cu un an sau doi înainte a se sfârşi din viaţă, mama mi-a vorbit foarte mult despre naşterea mea. Nu eram însă racordat la spusele ei. Ar fi trebuit să notez tot ce mi-a spus. Poate în timp mi se vor revela spusele ei. Cred că intenţiona, în felul, ei să facă nişte aluzii. Aveam puţin peste 20 de ani. Eram după o altă naştere, când începi să înţelegi altfel lumea. Este aceea pe care ţi-o doreşti. Ea nu are legătură cu realitatea fizică. Este naşterea ta spirituală. Când vezi locul tău sub soarele Celui de Sus, abia atunci te naşti cu adevărat. Pentru mine, naşterea aceasta a fost momentul decisiv. Mi-amintesc că, prezentându-mă la comisariatul militar pentru recrutare, am aflat de nişte hibe, să utilizez cuvântul mamei, la cord. N-am prea fost eu de acord cu perspectiva dată de o asemenea veste, dar momentul m-a marcat şi am trecut la alergarea contra cronometru. Pentru a pune câteva cuvinte în balanţa vieţii. Eu m-am născut „undeva” în acest angrenaj, lung, de timp sub presiune.  

Ce reprezintă pentru tine Ţara Oaşului, acest misterios ţinut în care ai „poposit pe pământ”?

E un Nord aparte, transcendent aproape, rece, dar nu de gheaţă, vesperal dar nu întunecat, sobru, dar nu posac. E o înălţime a seriozităţii şi nu a mândriei, un loc de unde poţi privi depărtările. Oaşul înseamnă vorbe foarte puţine (uneori mă abat…) şi fapte până te prăbuşeşti. E un ţinut unde până la subjugarea românilor de comunism, singurii stăpânitori acceptaţi erau de fapt două… repere, feminine, culmea Pietroasa pe post de etalon al statorniciei şi Steaua Polară, foarte apropiată de arcada unui deal şi sugerând includerea individului în eternitatea timpului.

Ţara Oaşului este un conglomerat arhaic, celtic, dacic, latin. Un spaţiu unicat. Cam uitat şi desconsiderat, dar cu un potenţial uman, artistic, creator, remarcabil. Toate valorile spirituale create aici sunt distincte, chiar dacă se încadrează în specificitate mai largă a ţinuturilor vecine. Sunt demne de pus sub protecţie. Strigăturile, culorile fixate în broderii, dansul, celebra găteală a miresei, folclorul muzical, colindele, au nuanţe care au impus în definitiv o… Ţară. Românii de aici au fost piatra tare a Nordului. Ei au „tăiat” limita nord-vestică a fruntariilor, peste ei nu s-a putut trece, aşa cum la nord-est, peste mormântul lui Ştefan cel Mare nici Stalin n-a avut curaj să-şi plimbe carandaşul roşu. Oaşul contemporan are destule aspecte contrariante, dar există o fervoare constructivă care ar fi benefică, dacă s-ar extinde la nivel naţional. Există apoi un Oaş al amintirilor, chiar genetice, un Oaş al arhivelor etnografice, pe care încerc, în limita timpului disponibil, să-l readuc în lumină. Albumul recent publicat, Ţara Oaşului, realizat de Ştefan Iancu are un text scris de mine. Alte pagini despre Oaş sper să devină în curând o carte, dacă sarcinile mele de serviciu îmi vor lăsa răgaz. Sper ca ele să lumineze ceva mai mult imaginea acestui ţinut cam uitat, simplificat la cele câteva duzini de „ziarişti” din metrourile pariziene. Mi-e clar că Ţara Oaşului nu e şi n-a fost înţeleasă încă în toate adâncimile sale. Cineva spunea nu de mult că strigăturile sunt nişte „ţipete de sălbatici”. Cred că greşim dacă etichetăm fără a cerceta şi dacă nu protejăm misterul acestui spaţiu cu relicvele sale de spiritualitate arhaică. Deoarece pe zi ce trece şansele de a o salva de la scufundare pot deveni tot mai mici.  

Despre momentul „descinderii” spui într-un vers: „ea mi-a spus ora luna şi ziua”… Această metronomică precizie mă duce cu gândul la un cult matern, moştenit şi transmis din generaţie în generaţie. Este capabilă oşeanca zilelor noastre de a duce mai departe „acest ritual sacru” în condiţiile în care tot mai multe oşence nasc „coconi” în afara Ţării Oaşului?

Eu n-aş vrea să cad în explicarea propriilor versuri, chiar dacă o trăsătură a optzecismului este biografismul. N-aş vrea să le comentez eu, s-ar putea să fiu mai puţin inspirat decât cititorii. Lirismul, deşi este subiectiv la maximum, presupune un eu liric mai mult sau mai puţin fictiv. Oricum, între el şi autor nu există un semn de egalitate. Bunăoară, dacă voi scrie într-un vers că am declanşat topirea Calotei Polare, nu înseamnă că trebuie imediat să fiu cercetat de Interpol. Acel „eu” este… ei bine , nu ştiu cine este, poate omul, în general. Şi totuşi, se poate discuta… Mama avea la glezna piciorului drept un semn, un punct negru de vreo trei milimetri în diametru. Semnul acesta l-am moştenit şi eu, în acelaşi loc. Mă considera „însemnat” şi ţinea la mine într-un fel pe care doar eu l-am simţit. Ştia că şi inima mea are un semn, şi că sensibilitatea mea trebuie protejată. M-am născut acasă, a ajutat-o la naştere baba Chioreanca din sat. Târziu, mi-a spus detalii. Mi-a spus că sunt născut la 2, şi nu la 5 decembrie, cum stă scris în acte. Ştia mai bine decât notarul, care a înregistrat naşterea după câteva săptămâni. Eram o speranţă a familiei, care, fără băieţi, „coconi”, era vraişte, ei întăreau familia. Ideea de familie puternică, numeroasă a dăinuit până în 1962, când colectivizarea a distrus familia de tip tradiţional. Fetele, foaicele, erau considerate „năcaz” pe cap, dar epitetul nu trebuie luat în serios. Acel „năcaz”, adică fetele, boresele, a făcut ca Oaşul să aibă valorile artistice pe care le are. Eram aşteptat, primul fecior după o serie de şase fete, din care tocmai înaintea mea muriseră două, Irinca şi Aurica, în braţele mamei. A venit flăcăul care urma să poarte numele tatălui. Mama avea un suflet larg şi foarte sensibil, de el se lipeau toate durerile lumii. Fire de ţărancă, cu o morală sănătoasă, de religie greco-catolică, dintr-o familie „de viţă” cum se zicea, dintr-un sat vechi, atestat documentar la 1270, mi-a dorit naşterea. Nu s-a temut o clipă că suntem prea mulţi. Ei bine, în condiţiile în care simţea ravagiile educaţiei ateiste pe care o primeam la şcoală, chipurile pentru combaterea superstiţiilor, ea încerca să-mi transmită credinţa religioasă, dar şi practici, credinţe, ritualuri arhaice. În familie, acestea existau. În 1932, Ion Muşlea, realizând cercetările care au trezit interesul lui Mircea Eliade, a trecut şi prin Prilog unde a înregistrat câteva piese foarte frumoase, comunicate de „mama-bătrână” dinspre tată, Iosâpoaia, sau Leuşca Maria, după numele de fată. Spunându-mi una şi alta, încerca să mă lege de tradiţiile pe care experienţa bătrânească le verificase îndelung şi pe care le vedea pierind. Le-am neglijat şi eu, le-am uitat o vreme. Memoria neamplificată la maximum, uşoara nepăsare de atunci… le regret. Mama a murit la 59 de ani. Abia întemeiasem propria familie. A simţit povara transmiterii legilor nescrise ale familiei. Ale tradiţiei. Cu limba împleticită de suferinţă, mi-a spus… Dar, în sfârşit, ca să revin la întrebarea ta, oşeanca de azi s-a rupt mult de tradiţii Si de cele rele, şi de cele bune şi a împrumutat multe obiceiuri noi, şi bune, şi rele…  

Am „o carte de identitate” în faţă. Îţi propun să întoarcem uşor amintirile din perioada studenţiei: Baia Mare, apoi Clujul universitar. Aveai în acea perioadă prieteni sătmăreni care publicau; Şi ce influenţă au avut ei asupra debutului literar?

Anii mei de studenţie au fost umbriţi de lipsa resurselor financiare. În 1965, părinţii, după colectivizare nu mi-au putut susţine studiile, aşa că le-am făcut pe cont propriu. Într-o zi m-am întors de la coasă din şes, am pus în traistă cozonacul cu „legvar” (magiun) făcut de mama şi am plecat să mă fac profesor… La Baia Mare am avut profesori renumiţi: G. Georgescu, Ştirbu, Tănase Filip, Ioan Chiş Ster, Radu Felecan, Monica Lazăr sau profesoara de universală, Doina Crivei… Am fost coleg cu Liviu Ioan Stoiciu care tocmai debutase în 1967 şi era privit cu admiraţie, prezent pentru scurt timp în Maramureş, dar amintirile mele îl caută încă prin sălile de lectură, pe coridoarele aşteptărilor, sau pândind la intersecţie aceeaşi muză… Admiraţia pentru poezia lui datează de atunci. Îl vedeam în carne şi oase pe unul care se afirmase şi care mi-a întărit convingerea că se poate. Un coleg foarte preţuit a fost George Popa despre care nu mai ştiu nimic. Era un poet dinamitard căruia în locul piciorului stâng scurtat de un accident îi crescuseră două aripi mari de poet nonconformist. În vâltoarea începuturilor, felul lui de a vedea poezia mi-a dat de gândit. În sfârşit, un coleg, de data asta sătmărean a fost Ion Gavrilaş, un boss al revistei Nord. Mi-am continuat apoi studiile la Cluj. Am cochetat un an cu Filosofia, primind nişte note de care mult s-au mai amuzat copiii mei, apoi m-am înscris la Filologie, la sistemul de atunci numit f. f., dar foarte bine organizat, aş zice ardeleneşte, în vacanţele şcolare organizându-se cursuri serioase cu marii profesori ai Clujului. Un avantaj al celui avid de cunoştinţe. Sorbeam numeroase cursurile, iar lecturilor le-am impus o strategie riguroasă, cu creionul în mână, şi o consistenţă care a rămas până azi. Teama că s-ar putea să nu ştiu tot, să-mi scape ceva, m-a îndârjit să citesc temeinic textul la prima sursă. Am trăit aici în umbra, de fapt în lumina echinoxistă, ca observator însă, dar atent şi solidar. Sunt beneficiarul acelui spirit. Dintre profesorii clujeni care m-au impresionat cel mai mult a fost profesorul de rusă Marius Oros, fin şi înţelegător critic al destulelor stângăcii lirice ale mele din acea vreme, precum şi dl Leon Baconski, un profesor extrem de exigent, de la care am deprins, în primul şi în primul rând, rigoarea filologică şi care m-a îndrumat în realizarea lucrării de grad, un studiu monografic al poetului stelist (a se înţelege de la revista Steaua), publicabilă în orice moment. Unul dintre colegii valoroşi din perioada aceea a fost nimeni altul decât sătmăreanul George Vulturescu, un student preferat al renumitei profesoare Ioana Em. Petrescu. 

La începuturile carierei didactice ai fost „profesor de ţară”. Racşa, Prilog, Turţ, Decebal, Oraşu Nou, Liceul Forestier Satu Mare, Şcoala „Dariu Pop”… Sugestia versului „stau pe orizontală ca oierii şi scriu” poate fi înţeleasă în sensul că au existat perioade distincte în formarea ta ca scriitor? Şi în ce măsură?

Cred că au existat mereu în mine doi Nistori. Unul, rob al şcolii, celălalt, rob al scrisului. Neantagonici, ba mai mult, sprijinindu-se reciproc. A fi profesor însemna exactitate, sobrietate, reţinere… A fi poet însemna o revărsare în libertatea lumilor ficţionale. Am fost profesor de ţară mulţi ani. Benefic pentru mine să fiu în contact direct cu lumea, cu universul rural. După ce m-am stabilit cu familia în Satu Mare au urmat vreo 20 de ani de navetă, ceea ce a însemnat timp pierdut, neodihnă, ore de îngheţ la propriu prin staţii şi o frumuseţe de reumatism bun de admirat când îmi pierd simţul umorului. Dar, au mai păţit-o şi alţii… Navetiştii reprezentau o categorie socială a s. s. m. d. Cred că naveta era un medicament al regimului pentru potolirea celor pe care-i simţea ca având în ei microbul scrisului. Altfel nu înţeleg de ce în 1979, cu examenul de intrare în oraş luat, postul meu a fost cu fineţe dezarmantă subtilizat de un funcţionar de atunci, fie în ceruri iertat. În fine, în legătură cu versul citat, aş spune că eu am momente când tânjesc după viaţa de cioban. Acesta stătea pe orizontală şi cugeta, între iarbă şi stele. Am fost păcurar la oi în copilărie (în Oaş nu există noţiunea de cioban), mai exact la capre, vreo două-trei, am crescut cu urdă, caş şi lapte de capră. Regret că doar pentru câţiva ani. Poate aş fi compus o nouă Mioriţă, nu? 

Versul „scriu vertical” poate vorbi despre anumite etape ale creaţiei tale?

Am scris întotdeauna vertical. Şi am publicat vertical, adică foarte puţin. Înainte, răspunsurile celor care primeau, după obiceiul timpului, şi citeau poemele mele (Blandiana, Cistelecan, St. Aug. Doinaş, Alex. Ştefănescu, Geo Dumitrescu, Ioanid Romanescu etc.) erau cam aşa: „s-au reţinut…” Urmau mai multe titluri. Şi eu mă uitam la ceas febril, număram zilele… Dar poemele nu mai apăreau. Doar la Atelierul literar al lui Geo Dumitrescu mi-a apărut un poem. Unul singur. Al doilea, nu, deşi era anunţat. Dorin Sălăjan, când trăia, mi-a spus că a văzut şpaltul cu poemul meu, dar că, în final, în revistă a apărut o vignetă în locul poemului. Poemul era cam… negru. Vigneta nu era atât de neagră. Am mai scris vertical şi la „Scânteia”. Proteste punctuale. Ştiu că multe scrisori mi-au fost reţinute. Nu mi-am dat foc, nu ne-am dat foc… Anonimii nu pot deveni eroi. N-am avut stofă de erou sau aşteptam de la alţii, mai cu renume, să dea semnalul. Dar revolta n-o ţineam închisă în mine. Poemele mele aveau o componentă socială, erau… optzeciste. Probabil că un redactor le citea şi le arunca la coş, scutindu-mă de necazuri. Cine ştie? Eu întotdeauna am avut, vorba ceea, limba pe fir direct cu creierul. Mi s-a verificat des maşina de scris. Unui coleg de navetă nu i s-au aruncat la coş scrisorile. El a devenit erou. Într-o bună zi, după o astfel de scrisoare, pe tema celor două ore de program TV, a dispărut. Şi nu se ştie nici până azi unde-i albesc oasele. Dar să revin la versul invocat. Îl scriam pur şi simplu vertical, în sensul propriu al cuvântului. Culcat pe-o parte, cu fila în mână, de jos în sus, dinspre pământ spre cer… Dacă vrei, poemul acela are o mică istorie. Toate imaginile de acolo sunt reale, au fost… E scris la faţa locului, trăind adevărul că lumea nici nu există pentru tine dacă n-o vezi şi că ea nu rămâne, n-a existat, dacă nu trece prin rafinăriile scrisului. 

Citez versul: „şi câte s-ar fi putut scrie atunci”… De ce n-ai făcut-o;

Simplu. Poemul evocă o scenă din paradisul pierdut al copilăriei. Nu ştiam să scriu pe la patru-cinci ani. Dar câte se puteau atunci scrie (în Rai!), cu sufletul, cu inocenţa de atunci… Dar, apropo, acolo… chiar vom mai putea scrie? Eu am început să scriu după izgonire, înţelegând treptat că scrisul e o cale de izbăvire.

Dacă te referi la scrisul de atitudine de atunci, ştii foarte bine că revolta noastră se consuma în interiorul nostru. Semnalul, aşteptat de la cei mari, cunoscuţi, avea să vină târziu şi nu era coerent. În vremea aceea, dacă nu erai un nume, erai strivit şi nu se ştia nimic de tine. Puţini debutanţi au primit sprijin. Eu nu l-am primit. Debutul în volum, prin 1987, a devenit aproape imposibil. În volum colectiv era un nonsens, dar nici asta nu se mai putea. Am debutat la Litera în 1989, în regie proprie. Cartea a apărut înjumătăţită. Am refăcut-o în 2002. 

Mai citez un vers: ” am aşteptat să coboare istoria din turn”. Şi a coborât. În care parte ai luat-o, spre stânga sau spre dreapta, şi ce părere ai despre activitatea publicistică?

Eu cred că trebuie să avem reacţii la ceea ce se întâmplă în jur. În multele colective (abatoare pentru procustare) în care m-am aflat, am fost un incomod, am fost cel ce avea curajul să vadă lucrurile altfel decât ceilalţi şi mai ales nebunia de a spune ce gândeam. Am spus de multe ori nu! şi chiar tăcerea era un mod de a ataca supuşenia lungă şi lată care prolifera în jur. De publicat n-am publicat mai nimic înainte de 1989, prioritatea mea era poezia. După revoluţie am considerat că era nevoie şi de vocea mea. Astfel că mi-am rostit părerile. Cu unele riscuri. Cel ce scrie este un incomod, un urâcios. Preiau din stilul indirect liber al concitadinilor: „Ce vrea şi ăsta, mai bine şi-ar vedea de treabă?!”. El nu se poate aştepta la preţuirea celor din jur, mai ales a celor ce se simt stăpâni pe destinele altora, ci doar la judecata cititorului pe care el şi l-a ales. Ceilalţi nu contează. Mi s-a întâmplat că în 1990 (ştim cum era atunci, ştim mai ales frica unora de schimbări) am fost înjurat la propriu pentru nişte idei, ca să-i găsesc după câţiva ani pe baricada împotriva căreia luptaseră. „Pedeapsa ” lui a fost satisfacţia mea. Într-un oraş de provincie, puţini scriu, iar scrisul e văzut ca o mică nebunie, nu ca un drept la opinie pe care-l poate avea fiecare. Ei bine în tot ce am scris am făcut cum s-ar spune pe curajosul. Mi-am aprins paie în cap. Nu regret. E lecţia tatălui meu care nu s-a dat cu comuniştii cum zicea el chiar dacă i s-a luat totul, moara, distileria, pământul, caii… „Nu mi-am vândut sufletul” era blazonul pe care ni l-a transmis. Au fost situaţii în care dacă aş fi dovedit docilitate şi tăcere prindeam nişte posturi… Să fie sănătoşi şi să le aibă alţii. M-am mulţumit cu puţinul obţinut dintr-o muncă loială în micro universul unei clase.

Publicistica, pe lângă satisfacţia că ţi-ai făcut datoria, îţi aduce şi un gust amar. Simţi în jur o presiune, o ostilitate, parcă ai fi nu un comiliton al celor din jur, ci un pericol. O aripă a fricii fâlfâie pe cerul cetăţii. O reîntoarcere la ce a fost e dorită. Formele diferă. De aceea n-am ocolit temele cu asperităţi. Mi-am spus clar punctele de vedere. Se simte la nivel regional nevoia unor voci, concrete, vizibile. Mi-ar fi plăcut să fiu una şi m-am străduit în acest sens. Publicistica este un act de igienă a sufletului, un exerciţiu. Nescriind, poţi plesni de necaz. Apoi, unde mai pui convingerea că părerea ta poate salva lumea… Cel care scrie e ca fluturele care-şi arde aripile, dar el e atras de focul care arde. Rostul lui e de a întărâta spiritele amorţite de a spune cu o clipă mai devreme ce vede în locul celor preocupaţi de altceva sau adormiţi. El simte nevoia de a vedea altfel, de a sparge mereu siturile indiferenţei. Nu cred că ar trebui să ne bucurăm de o societate a tăcerii, în care toţi văd lucrurile la fel şi aplaudă monstruos. După revoluţie, Satu Mare a avut gazetari de forţă. Au mai rămas puţini. Unii au trecut la cele veşnice. O parte tac…

Am aşteptat istoria, dar nu cu gura căscată. Uite, o coincidenţă: în vara lui 1989 cartea mea a fost difuzată în Bucureşti, Timişoara, Cluj… Acolo au explodat petardele revoluţiei. Este vreo legătură? Nu. Şi dacă totuşi este? Ca să revin la întrebare: am aşteptat este proiecţia eu-lui în pluralul noi

Afirmi că „pământul are mari probleme”… Când le are, înainte sau după…? În ce măsură scriitorul se implică în rezolvarea lor?

Scriitorul e tot mai mult o prezenţă nesemnificativă în peisaj. Împins spre periferie. Nu i se cere părerea. Nu i se creează condiţii de exprimare, iar el singur nu şi le poate crea. Totuşi, părerea lui poate fi utilă. Are o celulă de casandră în stare de veghe, Este posesorul unei sensibilităţi peste medie şi al capacităţii de a privi în viitor. Simte mai repede răul, pericolele, vede mai bine mizeria, poate trage mai repede semnalul de alarmă. E specializat, să zic aşa, în captarea sensurilor sau nonsensurilor care implică fiinţa umană.

Poate e un vers greşit. Uneori nu te înţelegi pe tine însuţi. Consideri că dacă intenţia ta e bună, şi fapta e bună. Dar poţi greşi. 

Mai spui: „exist doar atât cât scriu”. Iar când nu scrii, ce faci?

Familia şi slujba sunt cei doi stâlpi. Când e vorba despre toate acestea, sunt cu picioarele pe pământ. Scrisul e altceva, dar e al treilea stâlp, cel care asigură echilibrul. Mi se pare important ca tot ce scriu să fie parte a relaţiei mele cu lumea prin care trec şi eu, lăsat o vreme de Dumnezeu pe pământ. Fila mea are o deschizătură, o lupă sau un ochean prin care se vede viaţa. Nu execut copii (accentul e pe „o”!) la xerox după realitate, dar orice ruptură cu aceasta mi se pare o subminare a credibilităţii. Versurile mele sunt fructul unei iubiri disperate dintre un ideal şi realitate… Au ceva din suflul unei file de jurnal, sunt nişte scrijelituri, dacă mi se acceptă, pe scoarţa traumatizată a unui mesteacăn de demult. Lirice sau prozaice, izbutite sau nu, au un substrat social, semne prin care am refuzat condiţia de cobai pe care istoria ne-a impus-o tuturor cu insistenţă. Simt că scriind exist, iar când tac, nu mai exist. 

„… eu scriu şi scriu”. Şi ce scrii acum?

Cred că scrierile fiecăruia dintre noi pot fi grupate în trei. Mai întâi, scrierile care au apărut deja, receptate sau nu, cunoscute sau nu. Cine îţi poate aprecia creaţia după câteva poezii citite dintr-un volum oarecare? Apoi, cărţile care aşteaptă să fie publicate. Şi, în sfârşit, cele pe care ai dori să le scrii şi pe care poate nu le vei scrie niciodată. Trăim mai mult din proiecte, suntem mereu în criză de timp şi simţim tot mai acut ticăitul cronometrului. Prea târziu devii conştient că timpul nu iartă. În ce mă priveşte, tot sper să-mi rămână timp de finalizare a unor proiecte. Acum, zăbovesc la construcţia volumului Atlantidele văzduhului, finisez nişte povestiri pentru copii şi pregătesc pentru tipar lucrarea mea de licenţă din 1979 despre graiul din Ţara Oaşului. Celelalte proiecte sunt… secret de stat.  

Cum se vede de la distanţa aceasta nordică diferenţa dintre cei care au luat calea exilului şi cei care au rămas şi au mâncat, cum s-a spus, salam cu soia, se poate vorbi de o superioritate morală a unora sau a altora?

Nu cred că sunt cel mai potrivit să răspund la o astfel de întrebare Sunt alţii, eu am doar opiniile mele. Perioada mea de formare a fost frustrantă. Noi am fost generaţia văduvită de prezenţa printre noi a intelectualilor de „viţă veche”. Aceştia erau la Canal, sau în Cimitirul Săracilor. Ştii că de la casa mea natală până la Zidurile Închisorii din Sighetul Marmaţiei era o distanţă pe care am făcut-o cu căruţa împreună cu tatăl meu? „Admiram” zidurile închisorii, fără să ştiu cine sunt cei închişi acolo. Înmărmurit, mai târziu am aflat. Cine ştia că înăuntru este elita politică şi culturală a României? Noi n-am avut parte te oameni care spun adevărul între patru ochi. Am început liceul în 1961, la 12 ani. Poeţii daţi ca model de manuale erau Th. Neculuţă şi Ion Păun Pincio. În vremea aceea era greu să te orientezi sub avalanşa propagandei venite din toate direcţiile cu un singur sens, uniformizarea şi îndoctrinarea. Cine îţi putea deschide ochii? Nu toate liceele aveau valori, personalităţi de curaj dispuse să-ţi spună lucrurile printre rânduri măcar. Părinţii nu cutezau, ştiau de celebrul exemplu al lui Pavlik, care şi-a vândut bunicul bolşevicilor. Noi vedeam tragedia lor. Eu n-am beneficiat de bursă, am făcut liceul la o distanţă de 13 km, pe jos, cu trenul, cu bicicleta, cu maşini de ocazie… Ştiu ce înseamnă să dormi mergând pe drum sau să rabzi de foame… În plus, trebuia să deschid ochii singur, să văd eu însumi realitatea, ciupind de ici, de colo. Orice ucenicie presupune un maestru. În România acelor ani nu existau repere. Nu aveai spre cine te îndrepta. În perioada formării, eu şi generaţia mea am prins colectivizarea forţată care i-au pus pe părinţi în situaţia de a nu-şi putea proteja copiii. Era vremea când mulţi români erau ocupaţi cu subzistenţa materială. Înainte de epoca lui „noi muncim, noi nu gândim” a fost vremea lui „noi tăcem, să nu murim”. În aceste condiţii, radioul Delta, apoi Mamaia, care a apărut în 1965 mi-au adus aproape Europa liberă pe care am ascultat-o zilnic, liber, fără să mă ascund. Pentru mulţi, a fost vocea opoziţiei. Maeştrii mei au fost Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. M-au format, m-au iniţiat în discernerea valorii din potopul de nonvaloare, călăuzit de ei am început să disting cărţile adevărate din rafturile de maculatură. Vocile lor, curate, limpezi, distinsă a lui Virgil Ierunca, frumoasă, caldă, elegantă, a Monicăi Lovinescu, mi-au fost atât de familiare. Timbrul îmi răsună şi acum în urechi. În predarea limbii române la şcoală i-am imitat vocea lui Virgil Ierunca, spre stupefacţia cunoscătorilor. Aşadar, port o mare recunoştinţă exilului. Despre cei din ţară, tot ca observator pot spune că e o mare deziluzie să vezi oameni în care ai crezut eşuând în plasa vâscoasă a unui politicianism scabros, retrograd.

Dacă aş fi cunoscut exilul, poate i-aş fi admirat pe cei ce stăteau acasă şi înfruntă regimul, nu i-aş fi condamnat. Se ştie că şi acolo, în exil, era o dihonie, dezbinarea şi diversiunile dispersau energiile. Fiara comunistă era planetară. Şi mai dă din coală. Nu cred că literatura română este completă fără Paul Goma, deşi pe mulţi i-a spurcat, pe drept sau pe nedrept. Eu văd şi judec, dar sunt alţii mai în măsură să dea verdicte. Până una alta, sunt cu ocheanul înfipt în stelele cerului meu şi în galaxiile sufletului propriu. Occidentul şi Orientul sunt doar cadre, nu prim-planuri. Situaţia mea şi soluţia dată de mine, în această direcţie, decurg din postura profesorului care, spre exemplu, modelează interesul elevilor pentru capodoperele lui M. Sadoveanu, dar nu poate să tacă în legătură cu omul Sadoveanu care a avut poziţii total reprobabile sub zorii comunismului. Când ţăranca văduvă Mărgineanu Anghelina, din Caşva, Reghin, mama locotenentului Mărgineanu Teodor, condamnat la moarte, scria cererea de graţiere adresată Marii Adunări Naţionale, marele urmaş de răzeşi probabil scria un articol de elogiere a clarviziunii clasei muncitoare. Frumosul şi urâtul uneori stau sub acelaşi acoperiş, iubirea şi ura sub aceeaşi chelie. 

Şi totuşi, cum îţi explici faptul că o parte din cei care s-au întors în ţară s-au aciuat la umbra puterii? Când au fost sinceri, atunci când au plecat sau acum după ce s-au întors?

Surpriza noastră cea mai mare după 1989 a fost de a vedea nişte oameni în care am crezut gudurându-se în jurul puterii feseniste. Comunismul a fost draconic, dar fesenismul a fost… diabolic. A supus societatea la suferinţe incredibile iar oamenii de cultură au fost nevoiţi să lupte, iată, de aproape două decenii pentru a duce România acolo unde trebuia să fie imediat după 1989. Şi confuzia nu s-a terminat… Cei care au venit din Occident să mângâie şi ei pe creştet nişte ortaci, precum dl Iliescu, au fost nesinceri şi interesaţi doar de propriile aspiraţii. 

Îşi poate asuma un scriitor întreaga operă creatoare?

Facem parte dintr-o generaţie care nu şi-a putut publica scrierile la timp. Una este să urci carte cu carte şi alta să înoţi în manuscrise. Înainte de Revoluţie au fost restricţii politice, apoi au fost restricţii financiare. N-am fost nici norocos, nici descurcăreţ, nici exploziv de bun. Cred că nu se poate eticheta un poem, un volum ci numai toată poezia inclusiv cea nepublicată. Majoritatea poemelor mele sunt scrise între 1980-1989. Ca generaţie sunt un optzecist. Titlurile, nucleele volumelor ulterioare datează de atunci. Dar în acel deceniu era greu să te afirmi, mai ales dacă erai izolat într-un sat de la marginea ţării. Volumul din 1989 a apărut înjumătăţit. Din motive estetice, o mică parte, dar majoritatea celor excluse erau „cu probleme”. Mi s-a reproşat viziunea „cam neagră” Dl. Dan C. Mihăilescu mi-a recomandat să fiu vesel. Dar ea se datorează epocii. În mare parte, poezia mea este de sertar. În legătură cu asumarea întregii opere creatoare a celor implicaţi în meseria scrisului, cred că se poate aplica şi aici morala creştină potrivit căreia Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui. 

Până unde poate merge vulgaritatea în poezie?

Vulgaritatea din unele scrieri este o reacţie a tinerei generaţii la mizeria morală, politică etc. a unei societăţi care stă prea mult cu scările valorii răsturnate. O reacţie firească. Pe de altă parte, excesul poate avea urmări nefaste. Dacă la imensa mizerie mai adaugi şi tu, cel condamnat la hipersensibilitate, cel atent la viitorul care se naşte, încă o mizerie, nu ne adâncim şi mai mult în mocirlă? Poate greşesc, dar toţi avem dreptul la opţiuni. Vulgaritatea nu are loc în artă. Urâtul, scabrosul, da, într-o estetică specială. Din cuvinte licenţioase se pot scoate efecte stilistice memorabile. Sunt multe exemple. Dar, copierea mizeriei, mizeria în sine nu se poate constitui în artă. E ca şi cum după întâlnirea cu frumuseţea frumuseţilor ai evoca nu fiorul divin ci apa de la duş care curge la canal. În cunoscutul Poem al lui N. Stănescu se tânjeşte după un sărut depus pe talpa piciorului, nu pe prosopul cu care iubita şi-a şters piciorul. Orice creator aspiră blagian la sporirea frumuseţii, la „repararea” imperfecţiunilor lumii. Nufărul neagă nămolul, îl acoperă cu florile lui, nici măcar nu-l priveşte ochi în ochi, el însuşi este un ochi deschis spre cer. El aspiră spre cer. Cine să fie fericit după o ex-crementare să-şi admire… „opera”? Cum ar arăta corola nufărului invocat îmbibată de mizeria din care tocmai a reuşit să se desprindă? 

Se poate vorbi la Satu Mare de o grupare literară?

Nu de grupare. De grup. Individualităţi foarte valoroase. Există şi potenţialul unei grupări. Totuşi, ne rugăm în propriii genunchi, ne scriem poemele cu propria mână şi vom da individual „samă” de cele ce scriem, cum zice cronicarul… Satu Mare are un avantaj, revista „Poesis” a lui G. Vulturescu, mai nou „Citadela” cu entuziasmul său citadin. În Satu Mare, fiecare are individualitatea sa pronunţată, stilul, orgoliile chiar, lirice, desigur. După două strofe ştii cine e autorul. Există o parte dintre ei, consacraţi, alţii căutând consacrarea. Am scris despre aceştia care vin şi i-am încurajat. E nevoie de seriozitate, de cărţi, de lecturi şi de sincronizare cu marea poezie. Pentru a putea lua poziţia „drepţi!” doar în faţa cuvântului. Sătmărenii ar avea nevoie de un Mecena, să-i orienteze prin labirintul economiei de piaţă pentru a nu mai face muncă voluntară precum tinerii de pe şantierul Salva Vişeu de altădată. Poate va veni… 

Care dintre personalităţile judeţului Satu Mare te-au impresionat în mod deosebit?

Foarte multe, de la A la V. Eu îi datorez foarte mult fostului meu profesor Gabriel Georgescu, o somitate culturală a Nordului în acea vreme. Cu un pronunţat stil de intelectual superior, rămas, spre fericirea noastră, din interbelic, era un nonconformist. Plin de umor, tolerant, ironic fără nici o urmă de răutate. În preajma lui, te simţeai crescând spiritual. Tăios (cu precizări tranşante precum „naive teorii”) când lecturile tale scoteau fisurile în evidenţă, dar ştia să aprecieze scânteia care licărea timid în aspiraţiile tale. Mi-amintesc că adevăratul meu debut, a fost o poezie scrisă la moartea lui.

Personalitatea pe care o preţuim cu toţii este venerabilul Nae Antonescu. Am avut privilegiul de a pipăi cu ochii nişte file de manuscris, literă cu literă. Este vorba despre ultima sa carte, Revista Fundaţiilor Regale, o solidă şi prestigioasă apariţie editorială în Satu Mare. Un text extrem de atractiv despre o revistă care a însemnat în epocă seriozitate, cultură, sincronizare perfectă cu literatura lumii. E cartea unei vieţi întregi, finalizată la o vârstă când prea multe junghiuri pândesc trupul pe la colţuri, o sinteză a tuturor numerelor colecţiei, citite la cald mai întâi (multe pagini le ştie pe de rost!), apoi reluate cu acribie demnă de un intelectual format în tradiţia învăţământului românesc autentic. Dl Nae este singurul cercetător în viaţă care a citit revista la zi, după care a reluat fiecare articol spre a-l interpreta într-un tot unitar. RFR devine astfel, sub pana sa, aşa cum a fost în traseu-i zbuciumat, un fluviu literar născut viguros, crescut vijelios, apoi retezat pur şi simplu de pe harta spiritului şi aruncat în cataracta nefiinţei de un regim nenorocit. Resimţi în text febrilitatea tânărului care era atunci, la apariţia fiecărui număr. Cartea conţine multă informaţie pentru cei doritori să cerceteze fenomenul. Şi, în plus, evidenţiază tot ce era mai frumos în literatura publicată de revistă. Este o lucrare limpede şi adâncă, scrisă cu gust pentru fraza frumoasă. Impresionează ştiinţa de a intra în text şi de a-l comenta „din interior”, devenind astfel o porta-voce a fiecărui autor în parte. Parcă descoperi ce ar vrea acesta să se ştie despre opera lui. În plus, domnul Nae Antonescu are o memorie fantastică şi o putere de sinteză excepţională. 

Te consideri un „poet fericit”?

A declara că eşti fericit este egal cu a glumi amar, autoironic. Cei ce scriu, şi mi-ar plăcea să fiu considerat printre ei, sunt fericiţi doar în căutare… De idei, de sine, de expresii unice, de capodopere. Finalitatea, fericirea, nici nu le aparţine măcar, doar noile expediţii şi proiecte îţi pot lăsa gustul fericirii.  

Cum ai dori să încheiem acest dialog?

Cu un gând şi anume că e important să scrii în aşa fel încât să fii convins că eşti în miezul sau măcar în preajma adevărului, că nu te vei ruşina nici în mormânt de cele scrise, şi în sfârşit, că i-ar face plăcere Însuşi Creatorului să citească rândurile scrise de tine.  

Interviu realizat de AUREL POP

_________________________________________________________________________________

UNIVERSUL CARTILOR este un proiect experimental apartinand de ARP-ASOCIATIA ROMANA PENTRU PATRIMONIU si ASOCIATIA SCRIITORILOR CRESTINI din ROMANIA. Revista cu acest titlu contine stiri si articole despre scriitori, mediul literar si soarta cartilor in istorie ca si informatii despre cartile in curs de aparitie si proiectele scriitoricesti in pregatire. Colaborarea la revista on-line UNIVERSUL CARTILOR este deschisa oricarui autor care doreste sa-si promoveze cartea aparuta recent si care considera util sa-si dezvaluie aspecte din laboratorul de creatie personala . Articolele sau prezentarile de carte trebuie sa se incadreze in limite de spatiu rezonabile. Expeditia textelor se face la adresa de e-mail arp.contact@gmail.com. La aceeasi adresa poate fi trimisa orice corespondenta destinata membrilor redactiei si orice opinie privitoare la materialul aparut sau dorit. Sunt binevenite orice puncte de vedere privind viata editoriala si mediul cultural romanesc. Textele trebuie sa fie expediate in programul MS Word, in atasament la mesajul dvs., redactate cu diacritice romanesti, cu caractere „Arial“, la marimea de 10 pixeli. Publicatia fiind alcatuita prin voluntariat, colaborarea este onorifica.

Preluarea stirilor cu caracter de informatie publica aparute in revista UNIVERSUL CARTILOR este posibila si gratuita ;pentru preluarea articolelor semnate de un anumit autor, este necesara incuviintarea acestuia. Responsabilitatea asupra fiecarui text publicat apartine autorului conform reglementarilor internationale asupra acestui subiect. Opinia autorilor gazduiti nu este intotdeauna si opinia redactiei.

Revista apare prin grija unui Comitet Editorial. Editor Delegat: GABRIELA CHIRCEA

Anunțuri

Trackback URI

%d blogeri au apreciat asta: