~ „Dacia Preistorica” de Nicolae Densusianu (o analiza de Alexandru Nemoianu)

O FASCINANTĂ POVESTE ISTORICĂ: NICOLAE DENSUŞIANU, DACIA PREISTORICĂ

În 1913 apărea la Bucureşti lucrarea Dacia preistorică, de Nicolae Densuşianu. O lucrare absolut impresionantă, de peste o mie de pagini, o sinteză care, încă de la apariţia ei, a stârnit şi continuă să stârnească enorme pasiuni, pozitive şi negative. Oricum am considera-o, un lucru rămâne sigur, această istorie nu poate fi ignorată. în chip fericit, cu eforturi absolut eroice, în anul 2002, Editura bucureşteană „Arhetip“ a retipărit, după original, lucrarea, dându-i nou suflu de viaţă şi îndemnând la reflecţie o nouă generaţie. Editura a reuşit să spargă o anume conspiraţie a tăcerii dusă în jurul lucrării şi să termine lucrarea nefastă de batjocorire a ei. O conspiraţie care, după cum vom vedea, avea un scop limpede şi care nu era spre binele neamului românesc. încă mai trist, de cele mai multe ori, această acţiune s-a purtat prin indivizi care fie că frunzăriseră doar lucrarea, fie nu o citiseră de fel. încă mai adesea era vorba de scepticismul ironic al celor care se grăbesc să vorbească despre cele pe care nu le ştiu şi nu le înţeleg, ai imbecililor utili.

Autorul lucrării, Nicolae Densuşianu, a fost unul dintre cei mai harnici şi meticuloşi truditori spre dezvăluirea trecutului românesc. Este suficient să amintim că majoritatea documentelor privind istoria medievală românească (şi încă mai vârtos cea transilvană) au fost adunate şi publicate de către Nicolae Densuşianu, că fără aceste documente nu ar fi fost cu putinţă să fie „descoperită“ miraculoasa supravieţuire a românilor transilvăneni şi mai cu seamă supravieţui­rea instituţiilor lor specifice, a căror vechime nimeni nu o poate stabili (poate doar lucrarea aceluiaşi istoric despre care mă încumet a vorbi mai la vale).

Importanţa ca istoric a lui Nicolae Densuşianu nu sălăşluieşte mai ales ori în primul rând în mulţimea datelor prezentate, ci în modul lui de gândire, în filosofia lui istorică. Nicolae Densuşianu sparge sistematic modelele repetitive impuse. El sfărâmă consecvent şi deliberat acele noţiuni şi „modele“ care se impun prin repetare, care întunecă spiritul critic până la orbire şi încurajează lenea de a gândi. El cutează să vadă lumea în alt chip, aşa cum este ea vie, curată, vibrând de prospeţime şi sfidând neputincioasele îndrăzniri ale negativităţii pure.

Nicolae Densuşianu este concomitent un iconoclast şi un iconodul; un spărgător de „icoane“ false sau, mai exact, de idoli scârbavnici, şi un închinător al vieţii şi neamului românesc. în chipul în care el scrie se vădeşte enorma şi adevărata modestie, smerenie a unui mare învăţat ce nu avea lipsă de slava deşartă a lumii. Istoria lui este povestea, spusă pe îndelete şi cu gust, de către un taică bătrân nepoţilor pe care îi iubeşte ca lumina ochilor.

Dacia preistorică este, în esenţă, reconstrucţia realităţilor istorice de la Dunăre şi Carpaţi în vremea „ante-istorică“, poate imediat post-edenică. în atari condiţii, folosirea critică a izvoarelor istorice existente (şi care toate vorbesc de vremuri şi evenimente ce avuseseră loc cu mult înaintea întocmirii lor) trebuia să fie, în chip necesar critică. Tot în chip necesar autorul trebuia să folosească propria imaginaţie şi propriul discernământ în a „umple“ golurile lăsate de izvorul istoric, scris ori arheologic. Ceea ce autorul monumentalei lucrări a căutat să facă a fost de a stabili modelul de dezvoltare istorică în Carpaţi şi la Dunăre, în spaţiul românesc, altcum spus. Un model care nu a fost niciodată uitat, ci doar modificat, adaptat, ascuns şi iarăşi arătat.

Nicolae Densuşianu, desluşind caracteristicile începuturilor istoriei româneşti sau neamului românesc, a reuşit să stabilească şi să definească, cel dintâi, trăsăturile definitorii ale modelului existenţial românesc, înţelegerii rostului vieţii de către români, a diferenţei ce o stabilesc ei între bine şi rău sau, într-o singură formulare, a „fenomenului românesc“. Dar asupra acestui merit al Daciei preistorice vom mai reveni. Ceea ce trebuie arătat este că Nicolae Densuşianu în cercetarea istorică a fost cel dintâi dintre români care a utilizat metoda „reconstrucţiilor regresive“. Această metodă trebuie explicată.

Istoricul pleacă de la adevărul că izvorul istoric, scris ori arheologic, nu surprinde decât concluzia unui eveniment ori proces istoric, sfârşitul său. în curgere logică este deci datoria profesională a istoricului să se întrebe ce va fi fost mai înaintea acestui „sfârşit“ şi este rostul său existenţial să avanseze, dacă nu un răspuns, măcar o plauzibilă ipoteză pe care cercetări ulterioare o pot valida ori infirma. Nicolae Densuşianu a folosit tot ceea ce era disponibil ca izvor istoric la vremea la care scria şi a făcut tot ce îi era în putinţă de a stabili ceea ce era, după cunoştinţa şi conştiinţa lui, adevărul istoric. În această privinţă însă trebuie să fim lămuriţi. Toate concluziile istorice, de când a început istoria să fie scrisă, au fost şi au rămas subiective, interpretări personale. încă mai evident este acest fapt când vorbim de istoria veche sau străveche. Nicolae Densuşianu a folosit izvoare istorice scrise care, încă atunci când apăreau, se refereau la vremuri trecute ori legendare. Multe din aceste izvoare scrise erau legende sau zvonuri, atunci când nu erau direct poveşti (spre exemplu, multe din scrierile lui Herodot). La rândul lor izvoarele arheologice nu erau foarte multe şi ele, la rându-le, sunt extrem de îndoielnice când sunt singurul temei al unei reconstrucţii istorice. Nu vreau să pun la îndoială importanţa izvoarelor istorice, ci vreau să reafirm că bunul simţ ne obligă să nu le absolutizăm şi tot el ar trebui să ne îndemne să nu cădem în capcana unui tehnicism sec, sterp şi trufaş. Oricum, Nicolae Densuşianu nu a căzut în atari curse. El a stăpânit izvoarele istorice, le-a adăugat interpretarea proprie şi a folosit cu mare curaj datele etnografice, atunci când era nevoie. Marele merit al filosofiei istorice a lui Nicolae Densuşianu a fost acela că el a refuzat să considere modelul existenţial al neamului său ca fiind de mâna a doua şi a refuzat ideea servilismului automat faţă cu modelele din „afară“. Nicolae Densuşianu a intuit, poate cel dintâi între istoricii şi gânditorii români, că cel mai mare rău pentru România a fost tendinţa (cu grijă cultivată de toţi cei care nu au iubit acest neam) „ploconirii“ faţă de modelele străine. El a înţeles că subordonarea politică, economică şi militară nu sunt alta decât consecinţa subordonării psihologice. Atunci când psihologic un neam este gata să adopte „modelul“ exterior, subordonarea politică şi economică faţă de o putere exterioară (şi promotoare a cutărui model) nu mai este decât un detaliu minor şi prea lesne de atins. Nicolae Densuşianu nu a fost un şovinist tribal, ci un admirator şi promotor convins al fenomenului românesc ale cărui rădăcini el le afla în vremuri străvechi, „ante-istorice“, imediat post-edenice. Nicolae Densuşianu a fost un om liber, descendent dintr-un neam liber, admirator al unui model existenţial original şi egal în valoare cu orice alt model existenţial. În plus, Nicolae Densuşianu a promovat cu o copleşitoare erudiţie nevoia ca neamul românesc să alunge complexele de inferioritate care îi fuseseră cu grijă satanică cultivate. Folosind metoda reconstrucţiilor regresive Nicolae Densuşianu ajunge la nivelul prim de dezvoltare a fenomenului şi neamului românesc, şi acolo el descoperă pe pelasgii şi hyperboreii cei „pii“ (credincioşi). Acolo descoperă el trăsăturile esenţiale ale celor care, din vremea post-edenică şi până în ziua de azi, au vieţuit neîntrerupt în Carpaţi şi la Dunăre, credinţa tare, statornicia, toleranţa, capacitatea de adaptare, uluitorul echilibru mental. Nicolae Densuşianu a desluşit caracteristica de bază a fenomenului românesc, caracterul său cel mai intim, care leagă demnitatea de modestie şi modestia de eleganţă, în acelaşi locuri, Nicolae Densuşianu aşează centre spirituale care, la fel, s-au păstrat din vremea post-edenică până în ziua de azi, ascunse în vârfuri de munte („cardine mundi“, ţâţânile lumii) şi umbră de pădure, centre de rugăciune preschimbate apoi în sihăstrii, atunci când Dumnezeu s-a arătat pe Sine deplin. Nicolae Densuşianu a desluşit şi modul în care aceste societăţi străvechi au vieţuit şi cele arătate de el sunt asemănătoare, până la identitate de multe ori, cu civilizaţia ţărănească românească (Argumentul stupid că el ar fi transferat realităţi contemporane lui în trecut nici nu trebuie luat în seamă. Asemănările de care vorbeam sunt semn de continuitate în timp şi asta o demonstrează de fapt chiar diferenţele, uneori foarte mici şi întotdeauna impuse de nevoia momentului istoric, dintre realităţile descrise de Densuşianu şi civilizaţia ţărănească românească. Aceste deosebiri sunt mici dar organice, fireşti, şi ele arată în chipul cel mai convingător cum modelele străvechi au supravieţuit şi s-au adaptat vicisitudinilor vremii fără să îşi schimbe esenţa definitorie, duhul viu şi mereu acelaşi.)

Unele dintre concluziile lui Nicolae Densuşianu sunt discutabile şi altele au fost infirmate de cercetările ulterioare. Dacia preistorică, la fel ca toate marile lucrări istorice, nu a fost scutită de uzura vremii şi de corecţiile aduse de noi descoperiri şi interpretări. Dar, în acelaşi timp, valoarea lucrării rămâne neştirbită, la fel cum neştirbită rămâne ideea de bază care luminează aceasta fantastică şi monumentală realizare românească. Istoria (ca şi arta) se străduieşte a vedea chipul gândirii sau ideea care luminează în lucruri şi alcătuieşte cuprinsul lor ideal sau temelia lor. Un alt lucru apare cu claritate în monumentala lucrare Dacia preistorică.

Populaţia şi civilizaţia străveche a spaţiului carpato-dunărean (românesc) era în primul rând întemeiată pe valori duhovniceşti şi pioşenie. Pelasgii şi hyperboreii se aflau în stare antitetică populaţiilor sau civilizaţiei „greco-romane“ şi încă mai vârtos, aşa cum era ea în vremea de vârf a imperialismului roman. De fapt, între aceste două civilizaţii a fost o stare de conflict permanent (şi modul agresiv şi derogator în care izvoarele şi istoricii romani au descris Dacia şi pe daci sunt dovadă elocventă) şi „războaiele“ traiane au fost concluzia acestui conflict (Este absolut* tragic că aceste războaie au fost mai apoi descrise de istoricii români ca „certificat de naştere“ al poporului român. De fapt, ele au fost un moment istoric, şi strict un moment istoric, în spaţiul carpato-dunărean şi cu o semnificaţie şi consecinţe mult mai mici decât cele care le-au fost atribuite şi, cu toată certitudinea, nu exclusiv pozitive). Oricum, dacă demonstraţia făcută de Nicolae Densuşianu a fost cea adevărată (aşa cum crede şi semnatarul acestor rânduri) atunci evenimentele istorice ulterioare şi încă mai vârtos istoria Bizanţului capătă o altă şi mult mai înălţătoare explicaţie.

Bizanţul apare ca momentul triumfal al omenirii, poate una din singurele vremi în care duhul a stat şi a fost socotit ca stând deasupra materiei de către autoritatea lumească. Bizanţul mai apare ca biruinţă a tradiţiei (inclusiv a celei adusă la lumină de Nicolae Densuşianu) asupra materialismului egalizator şi degradant al imperialismului roman, iar neamul românesc apare nu ca „anexa“ secundară, ci ca parte esenţială a civilizaţiei bizantine. în aceeaşi ordine de idei, expresia de „Bizanţ după Bizanţ“ trebuie înţeleasă drept continuitate istorică neîntreruptă şi făgăduinţă de biruinţă viitoare.

Nicolae Densuşianu a scris despre trecut, dar a ţintit spre viitor. Cu mult mai înainte de vremea în care a trăit, el pare a fi intuit că lupta finală şi decisivă se va da între puterile Duhului şi cele ale materialismului satanic şi sistemelor ce îl promovează (nazist, comunist ori globalist). Nicolae Densuşianu a mai ştiut, ceea ce părinţii Bisericii au spus întotdeauna, că mântuirea neamului omenesc nu vine în istorie, ci la sfârşitul ei. Este extrem de interesant de văzut şi notat că valoarea operei în discuţie poate fi ilustrată de felul în care a fost ea (opera) primită şi comentata.

În primă instanţă, monumentală lucrarea a fost ignorată. Aceasta este una dintre prea binele cunoscute metode ale clicilor de intelectuali râncezi care, din timp în timp, se instalează şi acţionează ca juzi, juraţi şi acuzatori. Sunt intelectualii aserviţi clicilor politice şi care topologic ţin de Iuda Iscarioteanul. Apoi, lucrarea a fost comentată în mod exclusiv negativ. Autorul ei (care, aşa cum apucasem să spun, a fost unul dintre cei mai harnici culegători de izvoade istorice, care au ajutat la înţelegerea evoluţiei fenomenului românesc în vremile cele mai tulburi) a fost categorisit de scribălaşi, ce cu greu adunau sub semnătura lor câteva pagini dureros de plictisitoare, dacă nu adevărate cărămizi în capul cititorului, drept „amator, „tezist“ etc. etc. Adevărul este că Nicolae Densuşianu a fost tezist, dar teza lui înseamnă şi promovează voinţa neamului românesc de a fiinţa cu rost şi de a îşi împlini menirea pentru care a fost adus în fiinţă. Nicolae Densuşianu a demonstrat că modelul existenţial românesc înseamnă ataşamentul la valori spirituale şi concluzia ce ar trebui să o desprindem este că prin aceasta el (modelul existenţial românesc) stă peste modelele materia-list-satanice. Nicolae Densuşianu a mai demonstrat că modelul existenţial românesc şi valorile pe care se întemeiază nu este unic, ci asemenea altora care, la fel, se dezvoltau în jurul unor centre duhovniceşti (Nespus de important este să amintim că în vremea în care Nicolae Densuşianu îşi alcătuia monumentala lucrare, un sfânt român, Moşul Gheorghe Lazăr din Şugag, colinda spaţiul pelasg, desculţ şi cu capul descoperit, stabilea noi legături între centrele duhovniceşti ale acestui spaţiu şi practic reînsufleţea spiritualitatea, monahismul românesc într-un chip absolut miraculos. Această coincidenţă, fără îndoială, nu a fost întâmplătoare!) Dacia preis­torică a fost abuzată şi de cei care nu au înţeles din ea nimic, spre promovarea unor aberaţii şovinist tribale care nu aveau nici un fel de legătură cu Nicolae Densuşianu, ba chiar stăteau împotriva a tot ce el credea.

Lucrarea monumentală de care vorbim este de o importanţă covârşitoare, în vremea când fenomenul românesc este confruntat cu un nou sistem satanic, al „globalismului“ promovat prin imperia­lismul SUA. Dacia preistorică ne stă acuma la îndemână ca demonstraţie că şi acest sistem satanic este sortit trecerii într-o ruşinoasă uitare. în acest chip, iniţiativa Editurii „Arhetip“ de a retipări opera lui Nicolae Densuşianu nu trebuie doar lăudată, ci binecuvântată.

Dacia preistorică, aşa cum spuneam, este în primul rând o uluitoare poveste istorică şi ei i se potrivesc minunat cele spuse de Mihail Sadoveanu, în puţin cunoscuta lui nuvelă Credinţa strămo­şească. „Poate (cele povestite) s-au întâmplat unui bunic şi el mi-a povestit mie. Aşa se păstrează credinţele. învăţaţi şi voi a crede, căci ceea ce mi-a spus mie bătrânul, ori i-a povestit lui un bunic, e lucru de crezut şi prea adevărat“.

ALEXANDRU NEMOIANU

 

 

_________________________________________________________________________________

UNIVERSUL CARTILOR este un proiect experimental apartinand de ARP-ASOCIATIA ROMANA PENTRU PATRIMONIU si ASOCIATIA SCRIITORILOR CRESTINI din ROMANIA. Revista cu acest titlu contine stiri si articole despre scriitori, mediul literar si soarta cartilor in istorie ca si informatii despre cartile in curs de aparitie si proiectele scriitoricesti in pregatire. Colaborarea la revista on-line UNIVERSUL CARTILOR este deschisa oricarui autor care doreste sa-si promoveze cartea aparuta recent si care considera util sa-si dezvaluie aspecte din laboratorul de creatie personala . Articolele sau prezentarile de carte trebuie sa se incadreze in limite de spatiu rezonabile. Expeditia textelor se face la adresa de e-mail arp.contact@gmail.com. La aceeasi adresa poate fi trimisa orice corespondenta destinata membrilor redactiei si orice opinie privitoare la materialul aparut sau dorit. Sunt binevenite orice puncte de vedere privind viata editoriala si mediul cultural romanesc. Textele trebuie sa fie expediate in programul MS Word, in atasament la mesajul dvs., redactate cu diacritice romanesti, cu caractere „Arial“, la marimea de 10 pixeli. Publicatia fiind alcatuita prin voluntariat, colaborarea este onorifica.

Preluarea stirilor cu caracter de informatie publica aparute in revista UNIVERSUL CARTILOR este posibila si gratuita ;pentru preluarea articolelor semnate de un anumit autor, este necesara incuviintarea acestuia. Responsabilitatea asupra fiecarui text publicat apartine autorului conform reglementarilor internationale asupra acestui subiect. Opinia autorilor gazduiti nu este intotdeauna si opinia redactiei.

Revista apare prin grija unui Comitet Editorial. Editor Delegat: GABRIELA CHIRCEA

 

Anunțuri
%d blogeri au apreciat asta: