~Cezarina Adamescu scrie o carte nouă – Întâlniri cruciale

Asa cum bine a spus fratele nostru întru cuget românesc, Poetul Grigore Vieru, Poesia a avut întotdeauna drept sfântă menire ”să încurajeze soarele să răsară si femeia să nască”.

Am citat aceste cuvinte nu întâmplător. Ele-mi aduc aminte de salba de simtăminte care mi-au răscolit fiinta în acel crucial an 1989, când la grădina de vară a urbei noastre, ne-a fost dăruit de către Opera Română din Iasi, un neuitat spectacol intitulat ”Vin din Muntii Latiniei”, spectacol de cuget si simtire românească, în care cele două arte Poesia si Muzica s-au împletit în chipul cel mai armonios, atingând culmile desăvârsirii. Îl avea ca protagonist pe Grigore Vieru, fratele nostru de suflet si sânge, alături  de Silvia si Anatol Chiriac, Iurii Sadovnic si Grupul Legenda.

Sunt 19 ani de atunci dar parcă a fost ieri. Ca simplă spectatoare, am fost confruntată în ziua aceea cu o priveliste cel putin insolită: când am ajuns în micul scuar din fata grădinii Central unde se aflau sute de oameni nerăbdători să-si manifeste simpatia si admiratia, precipitându-mă spre intrare, am dat piept cu un nesfârsit cordon de oameni ai ordinii publice, înarmati cu bastoane de cauciuc, însotiti de câini lup si purtând tignale stridente si alte asemenea arsenale. Străjuiau intrările stând la distantă de 2 metri unul de altul si păzeau – ce?  Un artist? Un mare poet universal? Un grup folk? Cântăreti de profesie? Ce comedie! Dar oare Nichita a fost si el păzit la Struga, când a fost încoronat, pe drept cuvânt, Rege al Poesiei? Dar alti câtiva poeti universali, la marile festivaluri Herder sau Etna Taormina, au fost oare tot atât de strasnic păziti de fanii lor, care nu fac altceva decât să-i admire nelimitat, fără granite? Căci iubirea, admiratia, afectiunea pentru oamenii de cultură si artisti nu prea cunosc granite. Ele transgresează si Timp si Spatiu si se manifestă, în felul lor, zgomotos si cât se poate de sincer, nepremeditat, ci spontan si, cu atât mai puternic.

Si apoi, cui i-ar trece prin cap să facă cel mai mic rău unui Poet? Cum să lovesti o stea, un luceafăr?

Dar atunci, am fost purtată ”nevoit” de valul multimii si condusă, mai bine zis îmbrâncită, si directionată, precum oaia la strungă pe un culoar format din oameni în uniforme si câini negri. Se pătrundea în sir indian, câte unul, ca la analizele micro, înaintând anevoios, ceea ce sporea starea de nervozitate si mai ales, anxietatea. Parcă păseam spre o cameră galbenă, spre un univers concentrationar, unde nu există decât intrare. În sfârsit am păsit pragul grădinii, cu inima strânsă. Eram devastată de stări contradictorii: teamă, bucurie, nerăbdare si un usor sentiment de culpabilitate si mai ales penibilitate. Mă rusinam chiar că nu pot să-mi manifest în mod liber si pasnic simtămintele de admiratie si trebuie să fiu ”păzită” pentru acest lucru. Si mă tot gândeam, cum s-or fi simtind oaspetii nostrii moldoveni, fratii de sânge, care nu pot nici ei să se manifeste plenar si sunt conditionati în ceea ce priveste repertoriul.

Mi-am ales un loc, nu prea în fată. De altfel, puhoiul acela viu de oameni, fiind dirijati, ocupaseră cam jumătate din suprafata grădinii cinematograf de vară si mai rămăseseră scaune în cealaltă.

Acum pot să spun că plecasem de-acasă c-un gând secret care putea fi lesne interpretat. Dar era un gând asa de nevinovat! Voiam, de fapt, cu tot dinadinsul, să-l văd îndeaproape pe Grigore Vieru, pentru care nutream si nutresc si astăzi un simtământ de netărmurită admiratie. Voiam să-i simt preajma, să văd nimbul acela de inefabil care-i înconjoară, blând chipul, să-l ating usor, fie si în treacăt, să mă încredintez că există.

Am fost dintotdeauna excesiv de timidă. Nu-mi place să dau buzna, să agresez actorii la cabine, desi-i iubesc si respect foarte mult, având pentru ei simtăminte speciale. De data aceasta,  trebuia, era imperios necesar. Cu orice risc. Am avut nevoie de un efort de vointă si un curaj fără margini să pot urca, înainte de începerea spectacolului într-un moment mai linistit, cele câteva trepte spre scenă, în culise, unde era un vacarm de nedescris. Mult tineret si copii se înghesuiau la usa cabinei Poetului. Oamenii de ordine si organizatorii spectacolului păzeau cu străsnicie intrările. Maestrul se odihnea între spectacole, era – mi s-a spus – bolnav si obosit. Aveam si eu un buchet de crizanteme albe pe care le purtasem precum pe o crengută de măslin să vestesc PACEA. Mai avem la mine pregătite anume, două portrete de-ale Eminescului nostru si  un ”arhipelag de  visare”, o plachetă  de versuri proprii pe care o publicasem de curând. Un modest omagiu. Atât cât mă pricepusem. Atât puteam eu să-i dărui, fiindcă TREBUIA SĂ-I DĂRUI CEVA,  o dată cu cele mai cuviincioase multumiri pentru simplul fapt de a exista, de a respira acelasi aer cu noi, pur si simplu, binecuvântându-ne si iluminându-ne cu aura chipului său, cu blândetea din zâmbetul său, din mirabilele dumisale cuvinte dăruite tuturor, deopotrivă.

Dar… am fost îndepărtatată din preajmă cu brutalitate, somată să părăsesc culisele dacă nu vreau să dorm la militie. Atunci, cu un curaj pe care doar disperarea, nebunia sau dragostea ti-l pot insufla, am rugat un impresar de la ARIA să-i înmâneze florile si cartea, explicându-i, că nu doresc, de fapt, nimic altceva. A înteles? N-a înteles? Cert e că a luat modesta mea ofrandă, iar eu am coborât repede, tocmai la timp pentru a-mi feri de priviri indiscrete, obrajii dogorind, de parcă as fi săvârsit o faptă nedemnă, de care trebuia să-mi fie neapărat rusine.

Pe toată durata spectacolului am avut lacrimi în ochi. Nu-mi aduc aminte să mă fi emotionat atât de tare la vreun alt spectacol. Sufletul meu  a vibrat în aceeasi limbă cu a lor. N-am să uit niciodată cuvântul de început al spectacolului: Fratilor!

Nu ne era îngăduit să răspundem altfel, decât prin aplauze. Si am aplaudat frenetic, fără să mai iau aminte la suvoaiele de lacrimi care curgeau nestăvilit, am aplaudat împreună cu tot norodul acela, în acordurile imnului : ”Eu vin din muntii Latiniei/ Deci si scrisul mi-e latin”.

Am hohotit pur si simplu cu mâinile, până când mi-au amortit palmele.

Într-un târziu, m-am despărtit cu greu de scaunul meu incomod din grădina aceea improprie pentru un spectacol de asemenea tinută artistică. Încet-încet, grădina a rămas pustie, prin aer încă vibrând acordurile sublime, paleta de timbre si sonorităti, efect al memoriei sintetizatorului, care parcă revărsau în sus, către stele, picăturile unui cânt la psaltirion, peste glasul blând, cald si foarte tandru, foarte tandru (parcă îmi soptea numai mie?) al Poetului Grigore Vieru, Papa Grig, părintele Abecedarului, Domnul cel mai iubit din Republicile Românesti ale Poesiei.

În acele mirabile zile, când toată urbea respira aerul acestei sărbători a cugetului românesc, s-a interzis de către înalta conducere a judetului întâlnirea scriitorilor gălăteni cu acest frate de condei, limbă si sânge. N-am înteles niciodată de ce. Să nu ne influenteze sau să nu-l influentăm? Ca si când Poesia n-ar cunoaste si alte căi de comunicare subterană, de comuniune spirituală, pânze freatice care se revarsă în suflete provocând tandrete-n averse, mari inundatii nostalgice din toate directiile si întâlnindu-se într-un punct comun, acolo unde nimeni nu poate pătrunde decât Duhul Sfânt : sufletul omenesc.

Oamenii acestia nu trebuie dinadins să se caute, dar nici să se ocolească. Se găsesc oricum. Se ghicesc de la distantă purtând însemne distincte. Insigne pe dinăuntru. Îi îndeamnă acel dor care, cu ochii închisi devine si mai intens, mai flămând si mai dornic de a-si căuta afinităti elective.

De ce mi-a revenit în memorie în aceste zile, după atîtia ani, concertul spectacol oferit de moldoveni în tara mumă, e lesne de înteles.

Întâmplarea are un tâlc. Rădăcinile ei încoltite, au seminte adânc împlântate în lăuntrul meu vulnerabil. Explicatia ar fi aceasta:

Consider ca pe un drept legitim al fiecăruia dintre noi nevointa de a-si cunoaste ascendentii, de a sti cum si de unde a apărut el în lumea aceasta, care îi sunt rădăcinile.

Printr-un ciudat ”joc al întâmplării”, eu nu mi-am cunoscut niciodată bunicii. Întreaga copilărie am fost răvăsită de această acerbă dorintă: de a avea un bunic si o bunică, dacă nu chiar câte două perechi, la care să mă pot refugia atunci când mă tem de înghet, de câini, de vise urâte si de întuneric.

N-am avut parte de această binefacere. În schimb, am să vă spun o poveste simplă. Este aceea a unei femei. În acest oras a fost cu desăvârsire străină. N-a avut nici măcar o rudă si nu stiu ce valuri o purtaseră aici, lângă bătrânul acesta de fluviu, să nască prunci, să-i crească si să-i statornicească. S-a născut la Olănesti, Judetul Cetatea Albă. Cântecele cu care a ademenit somnul pruncilor ei erau în limba dulce, bolovănos de moale sbuna ijimioarai nespus de dragă a moldovenilor basarabeni.

La vârsta de 21 de ani si-a pierdut definitiv părintii, Sonia si Filip, precum si pe fratele ei, Leonida care,  cu totii, în iulie 1940, în primul val al asa-zisei ”retrocedări”, au fost deportati, îmbarcati în bacuri, cu ce se aflau pe ei si cu o brumă de lucrusoare strânse-n pripă si dusi perntru totdeauna prin cine stie ce zonă necunoscută a Siberiei.

Oricâte eforturi a făcut femeia să-i găsească prin forurile internationale, prin Crucea Rosie, prin ARLUS si alte societăti, s-au dovedit fără rezultat. Nu le-a putut da de urmă, Si a trăit asa, toată viata cu nostalgia pierderii lor în suflet. Uneori când spăla sau călca lenjerie, femeia aceea blândă si frumoasă si tristă, cânta pe limba ei usor deformată, cântece din copilărie si lacrimi mari îi cădeau în albie, făcându-se una cu spuma aceea, imaculând-o. Niciodată n-a spălat rufe, fără să plângă.

De atunci nu npot să suport când văd o femeie spălând rufe în albie.

De 7 ani, femeia aceea, s-a dus să se întâlnească  în  Patria de sus, cu părintii si fratele ei, Leonida. Către sfârsit, încetase să-i mai caute, i se părea totul zadarnic. Dar a trăit 40 de ani cu această imensă durere în suflet. Purta, până în zilele din urmă, urmele unei frumuseti aproape nepermise pentru  o femeie săracă si rămăsese la fel de blândă si nefericită.

Femeia aceea s-a numit Arionda si dintr-o fericită întâmplare, a fost mama mea.

O clipă, la spectacolul acela, am avut gândul nerverosimil că artistii de peste Prut au respirat acelasi aer cu bunicii mei necunoscuti si pierduti pentru totdeauna, că le pot regăsi surâsurile pe chipurile acestor oameni atât de îndrăgiti în lumea fermecată a cuvântului si a muzicii, că-i regăsec chiar. Si că mi se va permite, să le încredintez fără rezerve, sufletul si întreaga fiintă.

Iar pe Grigore Vieru îl situez  coborâtor din spita funciară a  buneilor mei materni, a unchiului Leonida si a neuitatei  mame mele, Arionda.
21 Iunie 2008,

Începutul verii astronomice

CEZARINA ADAMESCU

Anunțuri

Trackback URI

%d blogeri au apreciat asta: