~Flora Mărgărit Stănescu – Fragment din vol 2 „În creierul munţilor“

CONTRADICŢII

Traian se oferise să o conducă la gară.

Îşi da bine seama că prietenia lor, nu depăşise niciodată limitele unei frumoase camaraderii. Ar fi putut alege o localitate, undeva în împrejurimile capitalei, dar preferase un sat de munte. Simţea nevoia de aer curat şi de o viaţă nouă. Ideea de a face naveta ani în şir, nu o tenta deloc. Traian cu o maşină albă, foarte elegantă, o ajutase cu valizele, apoi urcase la volan, într-o tăcere acuzatoare. Oare chiar vroia să o facă,     să se considere o tradătoare de grup? Sau nu găsea nimic de spus, sau era prea preocupat de gândurile lui. Cum ar fi putut Iulia înţelege o astfel de tăcere ? De multe ori când discutaseră, observase la el o anume muzicalitate a vocii, o privire mai mult cercetătoare decât admirativă. Avea un farmec anume, cu un zâmbet fin în coltul gurii lui, frumos conturate.

Realiza foarte bine, că se întâmpla ceva cu Traian, dar această muţenie a lui, o dezarma complet. Nu reuşea să-l înţeleagă. În alte împrejurări ar fi vorbit minute în şir, acum nu găsea nimic de spus. Iulia era foarte contrariată. Ca să rupă tăcerea, îl întrebă cum i se părea spitalul unde urma să-şi facă stagiatura. Răspunsul fusese neaşteptat şi fără ca măcar să o privească.

– Eşti prea inteligentă să faci conversaţie, numai ca să rupi tăcerea, spuse el cu o doză de amărăciune în glas.

-Bunul simţ te obligă uneori, să faci conversaţie chiar cu şoferul de pe taxi, dar dacă nu vrei…

– De ce nu şi cu pietrele de pe stadă, pentru că treci peste ele…

– Eşti nedrept…de ce-mi vorbeşti astfel ? cu ce te-am supărat eu? poate într-o zi vei fi mai clar.

– Nu pe tine sunt eu supărat, ci pe mine…nu vrei să pleci mâine seară? Am avea timp să stăm de vorbă.

– Nu se poate, am mult de lucru…curând începe noul an şcolar, nu mă pot prezenta oricum. Era trist, profilul lui grecesc cu trsături fine, cu fruntea luminată de cele mai multe ori, atunci se întunecase rău. O luptă se da în mintea şi inima lui. La un stop îi prinde mâna şi o strânge cu putere, privind-o insistent drept în faţă. Cum semaforul se schimbase, porni maşina fără nici o tragere de inimă. Între ei nu se mai rostise nici un cuvânt. La casa de bilete, veni cu un bilet la clasa a I a şi o scoase din rândul mare, ce se formase la clasa a II a. O ajută să urce în tren, se aşeză pe banchetă în faţa ei, îi cuprinse mâinile în ale sale, dar nu scoase nici un cuvânt. Iulia se gândea cu teamă că acum la despărţire ar putea auzi de la el, o mărturisire despre ce simţea pentru ea.     Era confuză, se temea… sau dorea sa audă, ce are el de spus.

De ce oare un viitor chirurg, un om cu atâta sânge rece, în faţa unui om deschis, cu viaţa căruia practic lucra, nu reuşea să-şi mărturisească sentimentele, se întreba Iulia în sinea ei. Această tăcere îndărătnică, ţinuse la distanţă două inimi care în altă conjunctură, ar fi putut fi fericite. Oare ce taină închidea în el Traian ? De ce lăsa impresia că se loveşte de un zid nevazut de ceilalţi. Oare faptul că era o fată crescută la orfelinat, îl impiedica să se apropie mai mult de ea? Prin mintea Iuliei treceau cu repeziciune multe întrebări la care nu va primi niciodată raspuns. De ce prefera să poarte povara unui astfel de sentiment, în loc să se elibereze printr-o mărturisire sinceră? Spera oare că se va vindeca în scurt timp după plecarea ei ? Familia lui, foarte onorabilă, ar fi obiectat ca ei doi să fie prieteni mai apropiaţi ? Poate că da, poate că nu, singurul lucru cert era că, nu se purta ca de obicei, inima lui era grea. În aceste condiţii, Iulia nu putea face nici un fel de presupuneri. El trebuia să se explice, dacă dorea acest lucru.

– De ce te-ai grăbit să pleci aşa departe ? spuse el într-un târziu. Sunt aproape trei ani, de când te admir în tăcere, de ce pleci ? de ce fugi ? O ştiu toţi prietenii noştri. Numai tu…nimic.

– Nu este drept, ce-mi faci tu acum, de ce o ştiu toţi şi eu nu ? nici un moment nu mi-ai lăsat impresia că puteam fi altceva decât prieteni.    Plec acolo unde cred că-mi este locul. În acelaşi timp trenul se pune încet în mişcare, iar Traian îşi ia grăbit rămas bun şi sare din mers. Iulia se repede la fereastră, să se convingă că a ajuns cu bine pe peron. El era în picioare, o privea cu mâna stângă ridicată, în semn de salut, iar dreapta o aşezase pe inimă. Iulia înţelese că în inima lui ea ocupa un loc împortant, loc pe care nu reuşise să-l întrevadă, de când se cunoşteau. Acum pleca în noapte, spre zorii unei vieţi noi. Viaţa pe care şi-o clădise cu propriile ei puteri. Pentru moment nu era nimic de făcut. După cum spusese chiar el, timpul va decide ce se va întâmpla mai departe. De ce trebuia să rezolve timpul, când ei erau doi oameni adulţi, cu concepţii sănătoase de viaţă. Poziţia ei socială, modestă nu se va schimba de la o zi la alta. Nici timpul nici altcineva nu va putea să schimbe faptul că era crescută într-un orfelinat.

Se mai gândise la acest lucru în ultimii ani de studii. Originea ei ambiguă, putea fi o piedică în calea fericirii ei, dacă cineva ar sta să o judece  după acest aspect şi nu după ceea ce este ea capabilă să facă. Cum s-ar fi putut prezenta Traian, la părinţii lui cu o fată crescută la orfelinat, când ei erau familie de medici prin traditie, din tată-n fiu ? Pentru ei ar fi însemnat probabil o străină oarecare, cu o spoială de cultură, agonisită la seral. Atât şi nimic mai mult. Nici nu era prea departe de adevăr, dar părinţii lui Traian, nu ştiau nimic despre ce simţea fiul lor pentru Iulia. La o aniversare, o văzuseră în treacăt, cu întreg grupul, fără să se amestece printre ei. Au lăsat tineretul să se distreze. Cu siguranţă că nu o considerau o intelectuală potrivită, pentru fiul lor. Asemenea gânduri o absorbiseră pe Iulia, în timp ce trenul alerga în noapte, într-o mare de întuneric. Din loc în loc, întunericul era sfâşiat de câte-o salbă de lumini. În mintea Iuliei nimic nu era clar. Regreta sincer suferinţa lui Traian. Dar ea rămăsese foarte nedumerită. În cei trei ani de când se cunoscuseră, nu-i dăduse niciodată ocazia să o creadă frivolă sau cochetă, dar nici materialistă nu era. Dimpotrivă, era prea idealistă. Se considera o persoană cinstită şi destul de prudentă în a-şi irosi sentimentele.

Considera că dacă ar fi fost îndrăgostită de el, aceasta ar fi fost tragedia vieţii ei. Nu era obişnuită cu compromisuri sau cu jumătăţi de măsură. Dorea ca viaţa ei să fie clară, curată şi cinstită. Pentru o tăcerea atât de îndelungată a lui Traian, nu găsea altă explicaţie, decât teama că părinţii lui ar fi avut obiecţii, în privinţa originii ei. În jurul ei călătorii dorm buştean, legănaţi de tren. Obosită de atâtea gânduri şi legănată de tren, reuşi totuşi să adoarmă şi ea, pentru puţin timp. Avusese chiar şi un vis. Ceva straniu şi urât. Se făcea că în locul plajei de la Costineşti, unde-l cunoscuse pe Traian în urmă cu trei ani, erau nisipuri mişcătoare. Iulia mergea cu mare atenţie să nu alunece, prin noroi. Vedea mergând nişte vietăţi mici şi negre, ce alergau în toate părţile. Undeva se afla un tufiş, care se zbătea din cauza eforturilor, făcute de cineva să iasă dintr-o mlaştină. Dându-şi seama că omul avea nevoie de ajutor, spuse…

– stai liniştit, te ajut eu…şi se grăbi să-i întindă mâna. Omul refuză şi o trimise după o creangă, un lemn ceva.

Neavând nimic la îndemână cu care să-l ajute pe om, îşi desfăcu cordonul pardesiului şi i-l întise să poată prinde celălat capăt. Uimită de uşuriţa cu care a ieşit din mocirlă, iulia îşi strânse la loc cordonul. Omul râdea tare şi sta cu faţa în ploaie să-l spele de noroi. La un moment dat s-a aruncat în valuri, s-a spălat şi a revenit, zgribulit şi ud. Părea un bărbat potrivit de înalt, cu trăsături aspre, ce o privea cu ochii mari şi negri. Tremura de frig şi o privea fără să rostească un cuvânt. Părea trist, dezamăgit…înfrigurat şi continua să o sfredelească cu privirea. Se vedea că este un om puternic, obişnuit cu munca aspră şi grea. Din moment ce nu-i mai putea fi de folos cu nimic, omului apărut parcă de pe altă lume, Iulia se întoarse să plece. Atunci a uzit clar vocea lui în noapte.

-Am să te ajut şi eu cândva, repetată de un ecou, ca într-o vale adâncă.  S-a întors să mai privească o dată, dar necunoscutul dispăruse. Paşii Iuliei o purtau pe un drum lung, neumblat şi alunecos. Era aşa de singură şi dezorientată, încât tresări când pe umărul ei simţi mâna conductorului de tren. Acesta se aplecă uşor şi-i spuse,

-Numai pentru bilet v-am trezit, domnişoară. Perforă biletul, se înclină  şi trecu la alt călător. Ar fi dorit Iulia să-şi continue visul, dar o dată trezită, nu mai era posibil. Imaginea necunoscutului îi reveni în minte, revăzu imaginile din vis, cele mai întunecate pe care le visase vreodată. Ce putea să însemne oare, se întreba ea. De unde apăruse…un vis atât de ciudat… dar, la urma urmei era un simplu vis şi nu vroia să se mai gândească. Îşi canaliză atenţia în altă direcţie, se gândea la Traian, la ultimele ore petrecute cu el. Totuşi imaginea din vis, mai reveni în mintea ei, de câteva ori, ochii aceeia mari şi negri, o mai priveau încă, preţ de câteva secunde. Traian continua să fie, enigma nedezlegată din ultimii ani. Pe fereastra trenului nu putea privi, afară era o noapte neagră ca smoala. Se gândi să o roage pe Nicoleta într-o scrisoare, să-i fie alături lui Traian, nu se putea împăca, cu gândul că el suferea. Mama Antonia spunea uneori că ochii care nu se văd, se uită. Dacă şi de data aceasta are dreptate, atunci va fi bine. Fiecare-şi va putea vedea liniştit de viaţa sa. Sigur, nu i-ar fi plăcut să fie complet dată uitării, dar nici nu dorea să-l facă să sufere. Atunci îşi spuse în mintea ei, că trebuie să aştepte calm, cu răbdare ca timpul să-şi spună cuvântul. Din nou timpul….mereu aceeaşi dilemă.

– De ce timpul, şi nu omul ? uff !

Trenul străbătea valea Jiului, în revărsatul zorilor. Zorii unei vieţi noi, ai împlinirii lor, de tineri absolvenţi, porniţi pe drumurile vieţii, să-şi împlinească destinul. Localităţi miniere treceau în goană prin faţa ochilor obosiţi de nesomn, ai Iuliei. Dar cu câtă încredere, îşi luă geamantanele şi se grăbi să coboare.

Un şuier scurt al locomotivei, o anuţă că trenul plecase mai departe. Privi în urma lui, gânditoare. Oare câte persoane asemeni ei, plecaseră să-şi împlinească menirea ? Multe desigur. Acum la a doua venire, în creierul munţilor, se simţea mult mai bine, cunoştea câteva persoane. Nu se mai simţea singură, rătăcită într-un sat de munte, uitat de lume.

Aici era viaţă, oamenii treziţi foarte devreme, trebăluiau pe lângă case, puneau ordine în toate, apoi plecau la lucru.

În spatele gării, Iulia oprise un om cu o căruţă. Apoi îl rugase să o ajute cu bagajele. Omul îşi scoate uşor clopul şi o salută, apoi sări din căruţă şi-i încărcă bagajele. Pentru prima dată în viaţa ei, se urcă pe capră lângă ţăranul căruţaş, care îndemnă caii spre casa mătuşii Ileana. Numai cu o seară înainte se plimbase cu o maşina nouă şi elegantă prin capitală, iar acum se afla într-o căruţă. Acest gând o făcu să zâmbească. Ajunsă în poarta gazdei sale, Iulia sări sprintenă din căruţă şi descărcă valizele. Mulţumeşte omului care se dovedise atât de binevoitor, pentru bunătatea lui. Pentru câteva secunde se gândi, oare lui Traian îi mulţumise pentru că a condus-o la gară şi a mai luat şi un bilet la clasa I a. Probabil că da, dar sigur nu-şi amintea. Se hotărî să o facă cum se cuvine în scrisoarea, pe care a promis că o va scrie. Gestul cu biletul, o jignise puţin, dar nu l-a putut refuza.

În poartă, gazda ei o privea cu bucurie. Ţăranul coborâse din căruţă, puse cu grijă jos geamantanele Iuliei, apoi schiţând un gest de salut, adăugă…

– No…acum îi sigur că şedeţi la noi…ziua bună.  Iulia a simţit că acel om simplu, se bucură de venirea ei în sat. Cu siguranţă că vor mai fi şi alţii, dar mai ales copiii lor.

FLORA MĂRGĂRIT STĂNESCU