Lansarea noii cărţi a lui Mihai Târnăveanu

Societatea de Lectură „Ioan Micu Klain”  şi Centrul Cultural „Jacques Maritain”

LANSARE DE CARTE
În Aula Magna a Facultăţii de Teologie Blaj
MIHAI TÂRNĂVEANU „SE VĂD ÎNCĂ URMELE-N HOLDE”, versuri, Editura ANAMAROL, BUCUREŞTI, 2007.
«Mihai Târnăveanu este pseudonimul literar al lui Mihai C. Szilagy. I l-am propus într-o discuţie amicală, după lectura unor poezii şi l-a acceptat, onorându-l prin publicarea unor versuri sensibile în publicaţiile blăjene sau în alte reviste şi apoi în volumul de poezii cu un titlu atât de frumos „Grânoase gânduri din iubire”.

Născut în anul 1967 în Bucerdea Grânoasă, satul lui Ioan Maiorescu, şi satul văzut de Eminescu în popasul său blăjean  din 1866 (şi Mihai C. Szilagy, susţine cred cu dreptate că tânărul poet s-a oprit în această localitate şi în semn de omagiere a cărturarului ardelean care aici îşi avea obârşia), după absolvirea Şcolii Generale în satul natal, urmează cursurile liceului teoretic „Iacob Mureşianu”, secţia mecanică, pe care îl absolvă în anul 1986. O vreme a lucrat la I.A.M.U. Blaj, apoi după un curs de calificare a devenit magazioner la C.F.R. Este student la Facultatea de Teologie Greco-Catolică din Blaj, face parte din colectivul de redacţie al revistei Dialog sindical, la care colaborează aproape în fiecare număr.

În anul 2004, când Blajul a aniversat 250 de ani de la întemeierea Şcolilor sale vestite, ce se vor dovedi în curgerea vremii adevărate fântâni ale darurilor, a publicat biografia documentară Ioan Maiorescu, ilustru fiu al satului Bucerdea Grânoasă, prefaţă de prof. univ. dr. Ion Buzaşi, Editura Aridia, Blaj, 2004. Cartea a fost prezentată la simpozionul consacrat Şcolilor Blajului – 250, de la Colegiul Universitar de Institutori „Gh. Şincai” Blaj, la Şcoala Generală din Bucerdea Grânoasă, în 15 septembrie 2004, în faţa elevilor şi cadrelor didactice cu ocazia începerii noului an şcolar. Ecourile în presă („Informaţia de Alba” şi „Răsunetul” – Bistriţa) au fost laudative.

Despre Mihai C. Szilagy mi-a povestit mai întâi un fost elev de-al meu, cu care fusese coleg în şcoala generală din Bucerdea Grânoasă, satul natal al amândurora. Îmi povestea cu entuziasm că este pasionat de literatură şi istoria Transilvaniei, de trecutul cultural al Blajului, de istoricul satului natal şi de oamenii care s-au ridicat de aici sau au avut legături cu această aşezare. L-am cunoscut la puţin timp după această „prezentare” a unui tânăr care este, o spun cu durere în suflet, dar în cunoştinţă de cauză, „rara avis” între tinerii de azi. Cu rarisime excepţii, cum este cea de faţă, tinerii se îndreaptă în cel mai bun caz spre meserii lucrative, spre profesiuni aducătoare de câştig rapid, pregătirea lor şcolară fiind nu o pasiune profesională, ci un mijloc de accedere la aceste poziţii sociale râvnite; mai mulţi manifestă însă un dezinteres aproape total pentru carte şi pentru cele spirituale, înghesuindu-se cu indecenţă şi vulgaritate spre plăcerile amăgitoare ale vieţii.

Când l-am cunoscut pe Mihai Szilagy am avut dintr-odată  sentimentul că am în faţă un autodidact, în cel mai bun înţeles al cuvântului. Absolvent de liceu blăjean, a citit nenumărate cărţi de istorie şi literatură, a scris poezii, a purtat corespondenţă cu oameni de cultură pe care îi preţuieşte şi cărora le-a cerut îndrumări şi orientări pentru deplinătatea unei informări în temele ce-l interesează, a frecventat bibliotecile din Blaj, Alba Iulia şi Cluj, copiind paginile ce-l interesau, a participat cu interes la sesiunile de comunicări din care mai putea adăuga ceva la bagajul său documentar. Despre popasul lui Eminescu la Blaj, trecător şi prin satul său, sau despre Ioan Maiorescu, fiu al satului Bucerdea Grânoasă ştie atât de multe lucruri încât poate purta o documentată convorbire cu oricare specialist.

Mihai Târnăveanu este un tânăr ce bate la porţile poeziei. Bate cu sfială şi cu bună cuviinţă, publicând versuri sensibile în „Unirea” (Blaj), în „Dialog sindical” (Braşov) în „Studia blasiensia” (Blaj), în „Rapsodia” (Sibiu), dar şi în monografia satului natal la a cărui elaborare a fost deopotrivă coordonator şi stimulator de colaborări, în antologia „Te salut din inimă Romă Mică”, înmănunchind versuri închinate popasului eminescian la Blaj precum şi în antologia lirică „La început a fost Inochentie” inspirată de primul mare episcop martir al Blajului. Poezia lui este una de meditaţie asupra problemelor existenţei, având o acuitate de observaţie cu totul remarcabilă.

În întrebările frecvente, cu reveniri obsedante e această disperată nevoie de înţelegere a unei lumi care şi-a uitat parcă firescul evoluţiei sale. Poezia lui este mai ales una de notaţie, o succesiune de enunţuri descriptive din care se încheagă o imagine poetică şi peste care domină interogaţia. În completarea preocupărilor sale cărturăreşti de evocare a oamenilor de seamă ai istoriei neamului, adeseori poezia fixează stampe memorabile cu asemenea efigii: Inochentie Micu Klein, Mihai Eminescu ş.a. Iată o frumoasă şi poetică semnificaţie a statuii lui Inochentie Micu Klein, înainte-mergătorul şi întemeietorul Blajului, din Piaţa 1848 a oraşului: „Prin parc statuia neobositului episcop / Falnic păşeşte-ntre busturi alte / Însufleţită mâna-i crescută din inimă / Cheamă spre suflet, cruce, carte … / Carte, cruce, suflet, ridicate în rang / Dăscăleşte vă cheamă să clădiţi pe iubire / Ţineţi aproape, generaţii ce vin / De marea Domnului oştire./”

Ţinând cont că de la debutul său publicistic n-au trecut decât doi ani, putem aprecia că are un condei harnic, că este un tânăr visător, într-o vreme când aceştia sunt tot mai rari, cinstind valorile culturale şi istorice româneşti. Acest respect pentru Cuvânt şi pentru slujirea Cuvântului l-a îndemnat să se înscrie la teologia blăjeană pentru a fi deopotrivă slujitor al Logosului întrupat în istorie şi, dacă va reuşi, precum încearcă stăruitor şi al „Cuvântului ce exprimă adevărul”.

Ca un cunoscut poet din perioada interbelică, Mihai Târnăveanu ar putea mărturisi că „m-am băgat surugiu la cuvinte” sau „m-atârn de tine, Poezie ca un copil de poala mumii”. Este în aceste poezii mai ales o cuceritoare şi tinerească încredere în Poezie. Volumul prim şi-l intitulează frumos şi semnificativ cu sugestii provenite din numele satului natal: Grânoase gânduri din iubire. Încrederea în poezie şi în cuvânt este conferită în versurile lui Mihai Târnăveanu de încrederea în virtuţile creştine, dintre care cea dintâi, după cum spune apostolul neamurilor, este iubirea. Ea este cea care generează grânoase gânduri, adică idei rodnice şi binecuvântate de harul lui Dumnezeu.

Aceste „grânoase gânduri din iubire” îi inspiră ode închinate lui Inochentie Micu întemeietorul, lui Ioan Maiorescu şi Gheorghe Şincai, lui Eminescu în popasul său blăjean şi trecător şi prin Bucerdea natală a poetului Mihai Târnăveanu.

Aceleaşi grânoase gânduri din iubire îl îndeamnă la smerenie şi reculegere, în frumoasa Catedrală a Blajului, în drum spre vestita mănăstire Râmeţ cea lăudată de poetul Ioan Alexandru, la extaz în faţa minunilor creaţiei şi Creatorului, dar şi la mâhnire în faţa spectacolului degradării valorilor umane, a renunţării cinice la principiile moralei creştine.

Poeziile aflate în volumul doi (în număr de o sută), o nouă ediţie revăzută şi generos adăugită sub titlul Se văd încă urmele-n holde, aduc un plus de interiorizare, printr-o mai chibzuită mânuire a metaforei şi a cuvântului ce scapără imagini poetice. Se adaugă şi câteva motive poetice noi: satul cu tradiţiile sale perene, copilăria şi visele copilăriei, meditaţii asupra etnogenezei pe linia unei constante a dascălilor Blajului, aşa încât încheierea ipotetică de la finalul prefaţei primei cărţi ne îndeamnă la o schimbare, în sensul apropierii de încredere în harul cuvântului, poetic rostit de Mihai Târnăveanu.»

Prof. univ. dr. ION BUZAŞI

«Despre autor: Mihai SZILAGY-TÂRNĂVEANU, NU MAI STĂ ÎNTRE ANONIMI. Este o prezenţă în Blajul de azi: în Blajul cultural, în Blajul academic, în Blajul viu.

Este o prezenţă plăcută, cu un optimism natural, ne-convenţional şi care – prin ecourile CV-ului său – ne îndeamnă la optimism şi biruinţă. Atât ar fi cam destul pentru prezentarea sa. Dar, dacă e neastâmpărat, însemnează că vrea ceva: într-o lume în care totul se întoarce spre sine, el se deschide spre om, şi Dumnezeu. Iată cine este Mihai Târnăveanu.

Mecanismul său intelectual este puternic – îndrăzneala practică şi civică, pe măsură, iar docilitatea profesional-studenţească, de excepţie.

Mai vreţi să vă spun? A urcat în viaţă cu efort; a luat tenacitatea unor timpuri intermediare care-l face uneori insistent: avem-n’avem râuri?! Facem râuri, facem poduri! El însuşi o declară „Inima şi braţul, capul îmi pun pentru voi fiilor ai satului grânos, că tare-aş vrea şi sunt zelos, să nu vă văd, să nu vă simt, să nu mai fiţi atât de goi/sunt omul care plâng când satul moare precum tresalt, mă bucur când el creşte şi-i frumos”. (Grânoase gânduri de iubire – fragment, p.32)

Generos şi atent să dea o dinamică culturală fie chiar şi de masă unei lumi dezinteresate (vrea bibliotecă funcţională în satul său, vrea tineri activi, vrea reviriment sufletesc, …toate le vrea!).  Nu-i rău!

Versurile sale sunt viaţă citită altfel; tunelul spre adâncuri, iluminat de optimism şi scară spre Dumnezeu lucrată prin şi din suflet! De aceea sublimurile creştine şi orice alte realităţi stau în poezia sa firesc, neforţat şi provocând la gândire…

Domnule Mihai, dacă te mai iei de mine, o să spun mai multe. Ai grijă că eu nu ştiu să fac poezie, numai morală!

Despre poezia lui Mihai Târnăveanu: N-am dreptul să fiu decât un critic literar diletant, altă calificare nu am dobândit. Dacă totuşi, ceva se va fi potrivit, să nu-mi atribuiţi mie; s-a întâmplat să fie aşa.

De aceea spun că:

a. – unele poezii de-ale autorului au un caracter narativ al evenimentului istoric, le-am asemănat oarecum cu poezia lui Petre Dulfu sau cu poetul care a încrustat pe crucile din Săpânţa ce a fost omul şi ce a mai rămas. Cum s-ar zice: Săpânţa în rezumat.

A se citi poezia Ioan Maiorescu- Biografie (p.9); sau N-ai pregetat, dedicată lui Gheorghe Şincai (p.40), sau Venind ai fost, fiind vei rămâne – Domnului Eminescu (p.65).

b. – alte poezii sunt elogii sau omagii: vezi, la p.10, Bibliofilie: „Obiectiv crucial avură acei/ ce-au strâns cărţi după cărţi/…/sfârşind săraci cu nimb de notabilităţi/”. Sau, la p.18, Cruciadă : – un portret pe care vă las să-l ghiciţi – „În strana de blăjan fruntaş/ A ocrotitoarei Sfânta Treime/ Se dovedeşte brav ostaş/ Semnului crucii replicat cu lărgime/ Se vede detaşarea de toate câte sunt/ Când ruga-i se înalţă spre Dumnezeul Sfânt/”.

(p.28) Empatie: „Păşesc, … cu pălăria-n mână,…pe urmele poetului, salutând Mica Romă în vremea sa insulă şi far romanităţii”.

c. – alte poezii sunt meditaţii filozofice şi căutări de sensuri: (p.20) Cugetare limpede: „Departe de-al vieţii tumult, /Aprofundez experimentul/ Creării creaţiei/ Prin prisma senzaţiei…/.

… şi de abstracţie astrală: (p.14) Carul din stele „…Nemăsurate, necuprinse,/ Fragil armistiţiu de stele aprinse/ Echilibru stabil pe nimic,/ unde totul se survolează/ …/Cosmice forţe bravează/ Va merge Carul la pas cu Cerul/ Cât ţine Carul, Cât ţine Cerul?/”.

Sau (p.14) Clepsidra: „Timpul se scurge…/, …la chemarea Pământului/, …Monotonă scursoare solidă/, …Nemiloasă clepsidră…”/.

(p.29) Esenţială: „De mic copil al întrebării frământare/ în gând m-a luat dincolo de hotare,/ De răsărituri calde orbitoare, apusuri răcoroase, sângerii/ De miazănopţi prea mult lărgite,         şi-ndepărtate miazăzi./   Împreună am crescut cu al întrebării semn…”/.

(p.30) Extra ordinar: „… Stele provoacă/ în nopţi plăcute/ căutării sensurilor/ ochiul din minte,/ consecvent rotitor,/ ca un pământ/ plutitor stabil/ pe-un neant…”/.

(p.39) Mărginirea nemărginirii: „Ce mult e cerul/, nalt şi nefârşit/, Ce îngrădit e eul din omul pripăşit…”/.

(p.44) Pregătire: „Mă rog/ în gând/ mai mult/ decât în grai…”/.

(p47) Privegherea trecerii: „…Astre repere,/ astre lumini,/ arhivare timpului trecut,/ mă trece rece prin spinare,/ când mă gândesc la de demult./ Zi după noapte,/ după întuneric zi…/ Fie ce-o fi… a trecut repede!/ …Vremea curse… se sfârşi”/.

(p.93) Adulmecând vecinul văzduh: „…Se vede-n cer, doar,/ ceea ce vrei să vezi:/ comete, preveşti,/ al trudelor caruri,/ mic, Mare,  -nstelate,/ eclipsarea lumii,/ pârtii îngheţate,/ rod îmbelşugat,/ vlăguirea secetei…”/.

d. – nu-i lipsesc poetului nici urzicătoare referiri, (p.15) Ciolaniada: „…circ politic cumplit, …morţi sleiţi, cu limba scoasă fugind după putere,… popor român revendică o pâine mai dulce, într-o ţară mai bună pentru fiii săi îndestulaţi de circul nesfârşit şi tragic, trăsni-l-ar Dumnezeu”.

N.B.: Doamne fereşte, poezia a scris-o în 18 decembrie 2004, dată la care trăzneşte mai rar, dar acum… să vorbeşti de trăznit, …e cam îndrăzneţ lucru!

(p.102) Deturnare: „Puţin şcoliţi, dar şmecheri foc,/ Ajunsă în chimir de lotrii,/ Se arde bruma, albă, sfântă,/ La adâncimi de nenoroc,/ Dar fi-va când s-or arde ei/ Aceiaşi hoţi, hoţii de ei,/ De neiertatul flacărei…”/.

e. – Aş parafraza o epigramă care spunea …face şi literatură, însă nu face parale, şi aş zice, Poetul nostru „face şi ecologie însă nu face parale”; mă explic (la p.21) Cuvântătoarele inele: „Nu a fost alegerea/ veveriţelor de a se muta/ odată cu pădurile/ crud exploatate/ ale ţării/ de dincolo de ele,/…doborâte, ciopârţite, strămutate…/ cu scorburi cu tot/ prin depozite făptuite/ pierderii lor,/ deşertificării noastre./

…Recunoaşteţi!”/.

Sau (p.24) Denunţ poluării: „S-a furat liniştea patriarhală/ a satului…,/ ….degeaba se predică,/ ecosisteme declină…/  …toate ar trebui/ să aibă o măsură/ precum pentru toate/ va fi o plată/ sau o pedeapsă/ la urma urmelor…”/.

f. – Toţi suntem produsul naturii (naturii mamă sau naturii Tată), depinde de credinţele noastre. Poetul aduce elogiu acestei naturi, luată la grămadă şi mamă şi Tată…

(p.27) Din tainele grădinii misterioase: „Crinule şi trandafire,/ Ce-nfloriţi în luna mai,/ Faceţi voi mărturisire:/ Ce v-aduce pe-acest plai?”/.

g. – nu lipseşte nici ancora cerului în poezia poetului:

(p.32) Grânoase gânduri din iubire: „Nu ştim a face/ o rugăciune…/ prin cari să mulţumim/ la Tatăl şi la Fiu,/ pentru prinos/ de grăunţoase spice/…vălurind/…pe cerul albăstriu/ …E cucuruzul nalt…/ şi ploaia pică/ exact la timpul ei,/ dar totuşi uscăciune este/ …peste suflete de atei…/”.

El „biciuie” echilibrul instabil al celor de la Tainica Cină, regăsită în toate uceniciile de pe pământ: (p.34) Handicapul neascultării: „Principiul este unu!/ Şase de-o parte şi [şase] de alta/ Exemple sunt multe/ În stânga şi dreapta/ Cuvântul e liber/ Graiul e viu/…Şi totuşi pare straniu:/ Cum lumea nu aude!?/ Cum poate doar să spere?!…/”.

Sau speră în renaşterea spirituală prin trăirea în Biserică:

(p.53) Renaştere: „Izvorul Tămăduirii revarsă/ Agheasmă atoate vindecătoare;/ Totul stă în credinţă şi rugă./ Lucrează Taina Sfântului Maslu/ …În numele Atotputernicei Trinităţi izbăvitoare…/”.

h. – nici quo vadis-ul pământului:

(p.35) Ireversibil: „S-a rupt al timpului zăgaz/ Şi s-a pornit c-o trecere-n prostie…/ …el se scurge/ C-o logică bolnavă, ne-nţeleasă/ Şi copilaşu-i mai grăbit când suge/ Iar maică-sa e mai puţin duioasă/ … / Pripite sunt aratul, semănatul, culesul, măcinatul/ Nici mămăliga nu mai fierbe cât fierbea/ Şi foamea parcă e mai iute/ Iar sita pare deasă şi mai grea./ A fost un secol dominat de timp, de bani,/ Credinţa-n Cel ce a creat e tot mai mică./ Acum e altul: forţă, informaţii, iarăşi timp şi gologani,/ Avidă-i lumea şi se strică./ Doar Ziditorul va mai şti/…câte rotaţii Pământului va mai îngădui…/”.

i. – şi nu-i lipseşte nici spiritul înfrăţirii al ecumenismului:

(p.36) Încredinţare: „…Biserica întreagă mă umbreşte,/ Unită în frăţietatea firii,/ Iar sufletul de dor musteşte;/ Offf! Sunt numai visele unirii!/ Îmbrăţişare semn al iubirii,/ Strângă-să-n inimi solemn,/ Picuri dând viaţă mântuirii,/ Lacrimi ude regăsirilor îndemn/…Speranţa-i este ultima ce moare/ Când fratele pe frate-şi merit,/ Lucrează, Doamne… ,/ …c-un suflu blând şi tămăduitor,/…Meşteşugeşte, Doamne, împăciuitor!/”.

j. – să nu mai spunem de istorie

(p.49) Procesiune luminii: „Flămânzi şi-nsetaţi de dreptate/ O mie opt sute patru-ş-opt/ Strădanie a toată vremea/ Plinirea timpului răscopt/…”.

k. – sau de tenacitatea devenirii:

(p.51): Redescoperirea cărţii: „E nevoie de mare putere…/…să sorbi înţelepciunea…/tuturor lucrurilor…/în liniştea marii singurătăţi/ ce îndeasă pumnul în gură/ strivind pe buze exclamaţia Evrika!/”.

(p.58) Sfaturi „…Încurajaţi-vă când daţi de greu/ Siliţi-vă să nu pierdeţi curajul/ Şi Domnul vă va fi mereu,/ Povaţa, scutul, anturajul./ Nu vă lăsaţi ademeniţi/ Prin cânt frumos de greier/ Ca oameni voi aţi fost sortiţi/ Să fiţi furnici cu creier./ …”

(p.75) Sete de viaţă: „Viaţa,/…îmi ordonă acest dictando,/ până când mai sunt viu/ Din incipient la crescendo:/ Şcolar, militar, strungar, feroviar, anticar,…pământ ar…/ Mi-e sete, sunt viu!/ …”.

(p.105) Remedii estice:Tiii… cum am fost de săraci!/ Şi ce bogaţi ne ţineam, … sărmanii!/ Benefice cioburi…n-am crezut!/ E-nfocat vindecătoarea lumina/ şi doare prietenos… la debut/”.

l. – şi nostalgia copilăriei:

(p.79) Mintea călătoare: „Ce mai copilărie am viat…/Ionele, Pavele, Neluţu şi Mihai!/ Cu voi am fost deodată, leat,/ Zbura atunci o zi de nu ştiai./ …America era apropiată tare…,/ …Râuri după râuri, fluvii, mări, oceane,/ nu constituiau în minte…piedici…,/ Amicii mei Mihai, Neluţu, Pavele, Ioane,…/”.

(p.104) Veşnicul opt: „Măicuţo, mamă de petale…/ cum marea-ntruna pupă ţărmul/ nestarea ta-i proverbială;/ sădite fain un colţ de flori/ azi, stai cu mine să-ţi dezvălui/ în sufletu-mi să nu mai mori/”.

m. – mai am de spus în loc de încheiere:

(p.85) De vrei să fii: „…Sărută-ţi mâinile deosebit de obiceiul tău,/ Să le duci la gură abia coborîte de la cer; Iniţiază strigăt: Doamne, toate Ţie ţi le-ofer!/ Atent la prăbuşiri şi la vecinătăţi de hău./ Abia atunci eşti cineva!/”.

Cam atât m-am gândit să vă spun; restul aflaţi citind cartea, …cărţile poetului Mihai».

Blaj, 23 iunie 2007

Conf. univ. pr. dr. Ioan MITROFAN

TARNAVEANULANSARE230607

Dl. Alexandru LUPEA – intervenţie din public

«Aş vrea să spun câteva cuvinte pentru a întregii o chestie pe care dumneavoastră n-o cunoaşteţi şi noi o trăim împreună de atâta timp.

În primul rând aş vrea să spun despre Mihai Szilagy că este unul dintre colegii deosebiţi pe care îi am. Să vă dau un exemplu să vedeţi de ce apar pe mai multe poezii Coşlariu scris.

Ce se întâmplă? Într-o noapte, undeva după ora unu, l-am invitat la mine la birou… Stând, aşteptând în birou… aşteptând, nu mai venea… Am ieşit să-l văd, s-o dus acasă (?), cum zicem noi fiecare biroului său, sau este undeva… Unde credeţi că era? Stătea cu lanterna, probabil scriindu-şi gândurile, sub un salcâm înflorit şi un cer plin de stele. Acolo între linii la noi! Vă daţi seama câtă inspiraţie şi cât parfum poate să-ţi dea spre a mirosi o asemenea noapte, şi-i păcat s-o pierzi. El n-o pierde. O fructifică…

Îmi aduc acuma aminte că, mai acum trei săptămâni, am fost la o vizionare de film despre poetul Ioan Alexandru. Şi, avea o poezie acolo… Tare aş vrea să vă spun câteva versuri care i se cam potrivesc dumnealui, şi anume:

„Nu-i nici filozofia multă de folos,

Nici sihăstria multă nu-i folositoare,

Să te laşi dus, e bine să fi Duh,

Acolo, unde-i izvor de sărbătoare.”

Pentru că viaţa noastră, atât de tumultoasă, care-o avem acolo unde muncim, vă rog să mă credeţi că multora dintre noi, din zilele liturgice din cursul săpămânii, nu avem timp să ne închinăm genunchii lui Dumnezeu o dată pe săptămână, iar el reuşeşte, prin ceea ce a făcut, să iese în evidenţă, cu toate că mulţi îl neglijează şi îl consideră altfel decât este.

Aş vrea să închei cu încă câteva versuri care să le aibă în faţă:

„Să nu te miri când bârfitorii

Izbesc în propria ta muncă,

Copiii pietre nu aruncă

Decât în pomii roditori.”

Mult succes!

(Intervine moderatorul) Prezentaţi-vă!

Lupea Alexandru – coleg de serviciu la calea ferată.»

«Domnule director, Părinte profesor, domnule Szilagy, distinşi invitaţi, dragii mei studenţi.

M-am apropiat şi eu cu sfială de toate aceste versuri, ca un iubitor al poeziei, dar mai degrabă ca un preot, deci ca o persoană care încearcă să tâlcuiască tainele sufletului omenesc şi taina lui Dumnezeu. Şi sunt perfect de acord cu tot ce s-a spus până acum, cu toată această… exegeză a operei poetice a domnului Târnăveanu. Însă, dacă mi se îngăduie şi mie un punct de vedere…

Eu vă mărturisesc că am găsit în această carte cu poezii, pe undeva, o biografie spirituală a autorului. O prezentare foarte lămurită a atitudinii sale spirituale în faţa problemelor mari ale vieţii.

Dânsul este din Bucerdea. Un sat cu bogăţie populară, spirituală şi nu întâmplător multe din poeziile sale evocă acea pace pe care probabil doar la sat o poţi înţelege. Am cunoscut şi eu această pace a satului Bucerdea şi mă raportez mereu la ea cu multă bucurie. Am remarcat în această biografie spirituală evocarea unui moment cred, esenţial pentru viaţa dânsului. Cred că toate aceste referinţe la trecut, la tradiţii, au de fapt legătură cu acel moment al convertirii. Acel moment în care dânsul, se vede foarte frumos la pagina 51, nu, în poezia despre „Redescoperirea cărţii”, a strigat: „Evrika”.

Am cunoscut, să ştiţi, nu multe, puţine persoane, care la un moment dat, în viaţă, au avut o experienţă, au avut o întâlnire, au întrezărit adevărul, şi tot ce au cunoscut până atunci a căzut şi apoi s-a reconstruit într-un alt mod. Într-un mod care să-I placă lui Dumnezeu. De aceea putem vorbi despre o convertire spirituală adică descoperirea unui Dumnezeu care este în acelaşi timp şi o convertire intelectuală, o redobândire a gustului pentru carte, pentru cunoaştere, şi o găsire a  puterii, a harului lui Dumnezeu, care te ajută să continui calea care ţi-a fost descoperită. Cred că în această discuţie trebuie privite toate evocările personalităţiilor: Inochentie Micu Klein, Gheorghe Şincai, Maiorescu. Cred că tot aici trebuie privită şi referirea la domnul profesor Buzaşi care a avut un cuvânt greu de spus, zic eu, în evoluţia spirituală şi intelectuală a poetului nostru Mihai Târnăveanu; îmi place să-l numesc aşa, este al nostru.

M-aş bucura dacă toţi studenţii noştri ar cultiva cu atenţie acel moment al găsirii lui Dumnezeu cu mare seriozitate. Nu toţi putem scrie poezii, nu toţi putem să evocăm în mod estetic întâlnirea noastră cu Dumnezeu, cu lumea, cu aproapele, dar cu toţii am putea să avem această seriozitate în faţa vocaţiei la preoţie şi în faţa problemelor mari ale vieţii noastre.

Eu mă bucur pentru faptul că îl avem student şi… vă felicit!»

Conf. univ. pr. dr. CRISTIAN BARTA

Anunțuri

Trackback URI

%d blogeri au apreciat asta: