~ Dimitrie Grama: „Bibliotecile cerului“

METEORITUL 

Ciudat cum, citeodata, memorii demult ingropate in cufarul tacerii, sunt trezite de banalitatea cotidiana si cu o intensitate de necrezut sunt reanimate si astfel te pot „intoarce” in timp, creindu-ti senzatia ca pur si simplu esti dublat fizic si spiritual. O jumatate din tine exista in acest prezent si in acelasi moment, cealalta jumatate retraieste acut niste intimplari demult considerate uitate, considerate moarte.

Fiind intr-o vizita de lucru la Kirkenes, in Norvegia de Nord, unde noaptea polara pare eterna, am avut timp destul sa admir Intunericul, care aici este „alb si rece”, galben-violet si rosu si citeodata, rareori, verde. In una din plimbarile mele de dupa-amiaza, cind cerul tocmai se „descarca” in Marea Nordului sub forma de perdele si evantaie imense verzi-aurii si cind umbra corpului meu era cind inexistenta, cind vie si multipla, o amintire din trecut, m-a fortat, fara mila inapoi in acel spatiu jumatate realitate, jumatate basm, pe care il numim copilarie.

Sa fi avut 13-14 ani cind, impreuna cu Adam, varul meu mai mare, am planuit o expeditie cu bicicletele, de acasa, din Cetatea de Foc, pina la Ilidia, unde de obicei ne petreceam vacantele de vara. Nu a fost usor sa ne convingem parintii, dar intr-o dimineata senina de Junie, incarcati cu paine si cirnati, apa minerala si tenisi chinezesti am purces la drum.Erau primele zile de vacanta si inflacarati de ideia totalei libertati care ne astepta impreuna cu strabunica noastra, Mama Mara, am parcurs primii kilometrii ca dusi de vint. Pe la prinz am ajuns la niste neamuri mai indepartate intr-un sat cam pe la mijlocul drumului si micul popas s-a prelungit la staruinta batrinilor bine intentionati si povatuitori, care mai ales ne-au indopat cu tot felul de bunataturi, incit atunci cind din nou am pornit la drum, abia ca ne-am putut urca pe biciclete, asa de umflate ne erau burtile! Incet, incet ne-am intrat in ritm, dar datorita caldurii si datorita citorva pene de cauciuc, abia spre seara am ajuns la Oravita, de unde mai aveam vreo 9-10 kilometri pina la Ilidia, la „Casa Mare”, casa stramoseasca, construita vizavi de biserica ortodoxa pe la 1840.

Abia apucaseram sa iesim din Oravita si intunericul s-a si lasat brusc, cum de obicei se lasa el vara, dar cerul plin de stele si o bucatica de luna ne luminau indeajuns drumul incit sa putem inainta ducind bicicletele de ghidon, deoarece drumul de tara plin de pietre si de gropi, nu ne mai ingaduia sa pedalam fara riscul de a ne „rupe gitul”. Cunosteam foarte bine drumul si mergeam in tacere, obositi frinti si poate putin timorati de linistea profunda, plina de mistere, insa gindul ca in curind ne vom putea intinde in paturile proaspat facute de Mama Mara, ne dadea putere si ne tinea in miscare.

La un moment dat, cind tocmai urcam un deal si lumina slaba a noptii „batea” putin din spate, am vazut-o! Reflectata intre umbrele noastre, a mea si a lui Adam, umbre cu biciclete, mai era acum o umbra umana. Tinea pasul cu noi! Ca la un semn si eu si Adam ne-am oprit, probabil in speranta ca odata opriti, umbra straina isi va vedea singura de drum mai departe si va dispare asa cum a aparut, sau mai curind, cred ca spaima aceea primara, animala, pur si simplu ne-a blocat, ne-a inmarmurit. Nu mai era nimeni pe drum sau in apropiere si nu pot sa-mi dau seama cit timp am ramas asa, muti si incremeniti, suspendati in ireal, deoarece notiunile normale, rationale, au incetat sa existe si daca nu ceva cu totul si cu totul deosebit nu ne-ar fi readus la „realitate”, probabil ca asa ramineam, statui la marginea drumului.

Undeva la miaza-noapte, cerul s-a deschis in lumina, parca strapuns de un pumnal de foc, de o ghiulea arzatoare, care se indrepta spre noi haituita de tainele indepartaelor galaxe. In acea lumina orbitoare, umbrele noastre si umbra „auxiliara”, s-au transformat in adevarate corpuri insufletite ca si cum „dublurile” noastre impregnate in tarina ne urmareau cu aceiasi curiozitate si intensitate cu care si noi le urmaream pe ele. Si cu aceiasi spaima! Cind globul incandescent ne-a trecut pe deasupra capetelor, ne-am aruncat instinctiv cu fata la pamint, dar imi aduc bine aminte cum umbra insotitoare noua, in loc sa dispara, asa cum umbrele noastre „naturale” disparusera, ea a ramas neschimbata, chiar mai puternic accentuata, in picioare, ca o sculptura de bazalt.

Cind, intr-un tirziu, ne-am ridicat in picioare, o noapte noua, mai adinca si mai virila, ne-a inconjurat, reducindu-ne la ceea ce de fapt eram; doi copii care faceau cunostiinta cu imensitatea. Adam si-a „revenit” primul in simtiri si cu o voce parca ceva mai groasa, a ingaimat: -Cred ca a cazut o stea!

Si aceasta cadere de stele, ne-a furat cu ea umbrele, asa ca restul drumului l-am facut intrebindu-ma daca nu cumva lumina aceea nascuta in plina noapte, m-a facut sa nu mai pot vedea totul ca inainte.

Fara alte peripetii sau incidente, am ajuns acasa, unde frinti de oboseala fizica si psihica ne-am aruncat asa cum eram in paturi si am adormit instantaneu. Dis-de-dimineata am fost treziti de niste zgomote de pasi hotariti si insistenti de dute-vino i fata usii care dadea inspre veranda din curte. Iritati ne-am sculat si ne-am dus sa vedem cine indrazneste sa ne deranjeze tihna bine meritata, dar deschizind usa verandei am ramas nedumeriti, nevazind pe nimeni acolo. Dedesupt, unde curtea era pavata cu lespezi mari de piatra, era o umbra singulara si intunecata, o umbra sentinela, care se misca incoace si incolo. Am inchis repede usa si ne-am aruncat in pat, ascunzindu-ne de umbra-muroni (stafie) pe sub cearceafuri. Bine-nteles ca nu am mai putut dormi si la micul dejun i-am povestit strabunicii toate peripetiile noastre din noaptea trecuta. Mama Mara a suris cu intelegere si blindete spunindu-ne ca acum, in sfirsit, si noi l-am vazut pe „Taica Ion”, strabunul care a ridicat Casa Mare. El, spunea strabunica, apare din cind in cind, adus de fortele naturii si se prezinta urmasilor. Bacsama ca vrea si el sa stie cine sunt aceia care-i duc mai departe, in timp, numele si stradania. S-a intimplat si in trecut, de mai multe ori, dar nimeni nu vorbeste de astfel de lucruri acum, spunea dinsa, deoarece tinerii de azi nu cred in asa ceva si doar isi bat joc de „superstitiile” babalicilor. Apoi, aproape ceremonios, Mama Mara ne-a luat de mina si ne-a dus in mijlocul curtii, unde pe fiecare din noi in parte, ne-a descintat. Intorcindu-se de trei ori cu fata de la Apus la Rasarit, Mama Mara l-a rugat pe Taica Ion sa ne lase in pace acum cind ne cunoastem asa de bine.

De atunci nu l-am mai vazut sau auzit pe Taica Ion, dar daca il voi reintilni vreodata eram sigur ca il voi recunoaste. Asa gindeam atunci, coplesit de amintiri, cind lumina noptii boreale imi dubla si impregna umbra in orizonturile miscatoare. Cind am intrat in casa nu am putut rezista ispitei si m-am uitat prim geam afara.

Acolo, in prag, parca asteptind sa i se deschida usa sa intre, sau, cine stie, poate asteptind sa se termine odata eternitatea, era Taica Ion.

Dimitrie, februarie 2007, Gibraltar

 

 

_________________________________________________________________________________

• UNIVERSUL CARTILOR este un proiect experimental apartinand de ARP-ASOCIATIA ROMANA PENTRU PATRIMONIU si ASOCIATIA SCRIITORILOR CRESTINI din ROMANIA. Revista cu acest titlu contine stiri si articole despre scriitori, mediul literar si soarta cartilor in istorie ca si informatii despre cartile in curs de aparitie si proiectele scriitoricesti in pregatire. Colaborarea la revista on-line UNIVERSUL CARTILOR este deschisa oricarui autor care doreste sa-si promoveze cartea aparuta recent si care considera util sa-si dezvaluie aspecte din laboratorul de creatie personala . Articolele sau prezentarile de carte trebuie sa se incadreze in limite de spatiu rezonabile. Expeditia textelor se face la adresa de e-mail arp.contact@gmail.com. La aceeasi adresa poate fi trimisa orice corespondenta destinata membrilor redactiei si orice opinie privitoare la materialul aparut sau dorit. Sunt binevenite orice puncte de vedere privind viata editoriala si mediul cultural romanesc. Textele trebuie sa fie expediate in programul MS Word, in atasament la mesajul dvs., redactate cu diacritice romanesti, cu caractere „Arial“, la marimea de 10 pixeli. Publicatia fiind alcatuita prin voluntariat, colaborarea este onorifica.

• Preluarea stirilor cu caracter de informatie publica aparute in revista UNIVERSUL CARTILOR este posibila si gratuita ;pentru preluarea articolelor semnate de un anumit autor, este necesara incuviintarea acestuia. Responsabilitatea asupra fiecarui text publicat apartine autorului conform reglementarilor internationale asupra acestui subiect. Opinia autorilor gazduiti nu este intotdeauna si opinia redactiei.

• Revista apare prin grija unui Comitet Editorial. Editor Delegat: GABRIELA CHIRCEA